Scene dintr-o căsătorie, opt. Darul

București, anii 80. Acea mătușă era chelneriță în provincie și ținea de o parte a familiei care nu fusese invitată, dar venise, pentru că la nuntă se vine în formație completă. Am lăsat rubedeniile să petreacă cum le place și am fugit – la cor și concert, cîntam într-o cantată de Bach la Biserica Luterană. A prins-o pe Colombina în hol. Nu se mai știe ce i-a spus, dacă a spus ceva. A scos din sîn un șomoiog de bancnote soioase, și-a scuipat în degete, a numărat o parte din ele și i le-a pus Colombinei în mînă. Umilită, Colombina a plîns de-a săltat cămașa pe ea.

În total, darul a fost echivalentul aproximativ a zece salarii de inginer stagiar. Ne-am cumpărat cîteva discuri cu muzică clasică (le mai am și acum, dar cine le mai ascultă?), cîteva albume de artă (s-au decolorat și descompus între timp), restul l-am schimbat în mărci care nici măcar nu ne-au ajuns pînă în Germania. Singurul lucru care a rămas este amintirea scenei de mai sus.

Scene dintr-o căsătorie, șapte. Same procedure as every year

Scena cu chelnerul alcoholizat care înclină periculos tava plină, eventual deasupra unui decolteu fastuos, este clasică. Și amuzantă, în măsura în care nu ți se întîmplă personal.

N-a trebuit să gătim dineul franco-italian pentru asta. Doar nu vrei să stai la nunta ta în bucătărie ca să gătești și să servești masa pentru 15 persoane?! m-a întrebat domnu’ Inginer pe vrema cînd plănuiam evenimentul.

Bucătarul a venit cu două zile înainte de petrecere să inspecteze bucătăria. Mai întîi, n-a găsit intrarea blocului. Mi-a dat telefon, dar eu n-am auzit sunînd. Am vrut să-l sun eu și am găsit mesajul. Era relaxat, undeva prin apropiere, și mînca o înghețată. Înghețata fusese cu ciocolată, se vedea pe fața lui. El a fost de acord cu bucătăria, eu cu cele cinci feluri de mîncare indochineze la un preț modic. Începeau cu caviar și tartine cu pâté de foie gras. Apoi chips & dip, o supă vietnameză de pește după care întotdeauna m-am dat în vînt, frigărui tailandeze de pui, friptură de potîrnichi, căpșuni înmuiate în whisky. Totul în porții mici și castroane chinezești, cît să nu trebuiască să întindem masa în curte.

A venit împreună cu soția, ceea ce m-a încîntat peste măsură. Mă întreținusem de multe ori cu ea în modul cel mai plăcut, și una din concluziile mele fusese: Da, încă o arhitectă. Mai tîrziu nu am mai văzut-o, decît cînd am intrat din cînd în cînd în bucătărie pentru cîteva secunde: ascunsă în aburi magici și manevrînd capace, butoane, manete, linguri, cuțite, ingrediente cu cele șase mîini ale lui Shiva. Apoi, la fiecare fel de mîncare se repeta scena în care el se plimbă cu tava periculos înclinată printre musafiri și spunea povești din Oceanul Indian.

Dineul a fost un succes de răsunet. Nu știu dacă au fost cinci feluri de mîncare, cîndva m-am oprit din numărătoare. La ora zece, după desert, au dispărut discret cu un sac mare cu gunoi. În afară de cîteva pete ici și colo, bucătăria rămăsese cuminte, curată și la locul ei. Nu părea să fi fost folosită. Le-am dat un plic („bancnote mici”) și m-am întrebat foarte tare dacă e destul pentru cele opt ore petrecute în doi în bucătăria noastră.

Era să uit: ne-au lăsat și un mic cadou, un CD cu Ashkenazy în concert. La asta chiar nu mă așteptam.

Scene dintr-o căsătorie, șase. Reacții

La București nu s-a întîmplat nimic.

În afară de faptul divers că l-am văzut pe Grigore Leșe (susține Madelin) la o masă de alături cu o panama de pai încercînd un fluier. Asta așteptînd noi să înceapă nunta la biserica de vizavi.

Și nu s-a întîmplat nimic nici prezentîndu-l pe domnu’ Inginer drept „soțul meu”, chestie inedită pe care nu puteam s-o las să-mi scape așa de ușor. Nimic, adică nu am văzut nici cea mai mică reacție pe fața nimănui, așa încît pînă la urmă a trebuit să-l întreb pe Cârcotel dacă le spusese. Nu le spusese. Decît, eh, de fiecare dată că a fost la München și a făcut aia și ailaltă cu Moș Pinocchio și cu domnu’ Inginer împreună.

La München s-a întîmplat ceva.

Mai întîi ne-au atacat spaniolii. Cum plecasem de la ora de educașie secșuală creanga prin oraș cu Freddie pe post de fotograf și ne făceam poze în fața Operei, au fost mai întîi cîțiva care ne-au fotografiat discret. Freddie n-a rezistat, și a început să vorbească spaniolește cu ei. Ei n-au rezistat și au întrebat, pe urmă au tăbărît pe noi să ne felicite și să ne pozeze. În mijlocul pozelor de grup, ghida i-a readus totuși la rezon, i-a îmbarcat cu forța și și-a cerut în numele lor scuze pentru molestare, ceea ce dovedește anume limitări de simț al humorului, dar nu pentru simțul humorului se angajează ghizi. Probabil că la ora aia trebuiau să fie deja la Neuschwanstein sau să bea bere la Andechs.

Mai apoi am fost la piață. Adică în Viktualienmarkt, la ora aia, ca și la oricare alta, plină de lume. Duduia de la standul de brînză (reluăm poza mai jos) a fost cam fîstîcită, poate mai puțin datorită ținutei noastre și mai mult din cauza poporului de fotografi coadă după noi. Duduia de la brutărie (poza a două) a fost încîntat-amabilă și șarmantă. Ne-a felicitat și ne-a recomandat specialități de pîine nemaigustate pînă atunci.




Singura scenă la care ne-am pus întrebări a fost cea de la fîntîna lui Karl Valentin. Un bărbat cam așa de vîrsta noastră a venit și el să ne fotografieze, apoi, la scena buchetului, a făcut stînga împrejur și a dispărut. Domnu’ Inginer susține că s-a lămurit despre ce e vorba și și-a pierdut interesul; moș Pinocchio că s-a simțit surprins că fotografiază fără să ceară voie și a bătut în retragere. Nu vom ști niciodată.



Odată terminate cumpărăturile și pozele, am luat metroul. În centru, în stația de la Marienplatz, o tînără doamnă ne-a întrebat discret dacă ne-am căsătorit. Auzind răspunsul, au mai dat năvală încă vreo 3-4 să ne felicite.

Una peste alta, am fost aproape “omorîți prin fotografiere”, ca Marlene Dietrich, și a fost una din acele zile din ce în ce mai rare în care am făcut febră musculară la obraji de atîta zîmbet.

Gafele lui Moș Pinocchio. Nu, nu, de trei ori nu

Mai întîi, Moș Pinocchio ceru un martini cuiva care stătea fără ocupație lîngă masa cu băuturi festive. Iar acela nu, nu era un chelner.

Mai apoi, Moș Pinocchio se cocoță cu picioarele pe trena miresei. Care o ținu zîmbitoare cu amîndouă mîinile. Și nu, nu s-a rupt nimic.

În fine, dacă Moș Pinocchio ar fi avut negi vizibili pe spinare, nu, în nici un caz nu și-ar fi pus o rochie cu spatele gol. Oricum nu. Dar nu, aceea a fost o gafă pentru care Moș Pinocchio declină orice răspundere.

O mostră de humor bucureștean (negru)

Culeasă în stația de metrou de la Piața Crângași.

Bestia...

...care mă trezește în fiecare dimineață la 5. De partea cealaltă a zidului e patul.

Scene dintr-o căsătorie, cinci. Răzbunarea signorei Taleggio

E o chestiune de stil. Pentru ca meniul franțuzesc să fie ceea ce ne închipuim, Moș Pinocchio enunță că ar fi avut nevoie de o masă de cel puțin zece metri lungime, la care să se așeze fix două persoane (de preferință mirii), una la un capat și una la celălalt. Apoi tot Moș Pinocchio se gîndi că asta ar fi fost mai degrabă o masă englezească, și că francezii preferă mesele rotunde, goûtons voir si le vin est bon. Dar ce contează, masa e cum e, priviți numa ce frumos și ordonat a fost pregătită. (Vera, anghinarea mov este mai fragedă de la mama natură, drept care se poate mînca și crudă. Nu pentru culoare a fost aleasă.)



Apoi mai e ceva. Arnold Negrescu ne explică de ce trăiesc francezii atît de mult și sînt atît de slabi. Dar omite un amănunt, sau cel puțin nu insistă asupra lui. Noi, ăștia, cînd ne e foame, ne așezăm la masă (sau, mă rog, luăm ceva la botu’ calului), începem să mîncăm și cînd ne-am săturat ne oprim. Ceea ce este de fapt o ghiftuire. Francezii nu mănîncă pînă se satură, francezii schimbă un fel de mîncare după altul, francezii degustă, francezii savurează, francezii nu se îndoapă.

Dar în cazul de față am avut de a face cu o familie vorace, adunată de prin toate colțurile orașului după o zi lungă, de la repetiții, examene, concursuri, șantiere, gospodării, și a fost alimentată în cantități, vai, balcanice. Rabelais ar fi avut Schadenfreude. Nu vrem să vă arătăm și nici nu vrem să mai știm cum a arătat aceeași masă la momentul vizitei doamnelor Brillat-Savarin, Brie de Meaux și Saint Augur. Nu am putut auzi urările distinselor doamne. Spiritul mesei depășise granițele Provencei, depășise Coasta de Azur, zburase chiar, flatulent și ușor ca o montgolfière, peste granițele Franței. Ne aflam în Italia și fiecare se întreținea cu fiecare, peste masă, cu gesturi energice și mimică pasională.

Signora Taleggio stătea exilată în colțul ei rece de bucătărie și păstra o tăcere semnificativă.