Devirtualizări. Începem cu Kiddo

La ora H trecute fix sînt la Capșa, îi scrise Moș Pinocchio lui Kiddo. Ia să vedem, ai curajul să bagi capul pe ușă și să zici: Cucu?

Fusese ceea ce se cheamă o acțiune de tip heirup. Bunii și bătrînii mei colegi au analizat, au parlamentat, și între timp au rezervat, întreg procesul durînd pînă la limita (așteptată dureros de scumpă, dar după ce ți-ai scos măseaua nu mai contează) dintre biletele de avion cu prețuri vag convenabile și ofertele de ultimă oră. Dar nu costă decît un mizilic (Moș Pinocchio răsuflă ușurat), o zi liberă (Moș Pinocchio avea să recunoască mai tîrziu că weekendul prelungit i-a făcut bine) și o escală la Sibiu (cu o vedere superbă asupra dealurilor transilvane: albe pe partea umbrită, cafenii pe partea cu soare). Un brizbriz, un pamplezir și’un zorzon.

Moș Pinocchio tocmai savura liniștea aeroportului (din München), a zborului și a numitelor dealuri, cînd văzu autobuzul 783 și spuse ardelenește: No, păi dacă trebuie, trebuie. Totuși nu merse pe scară. Fu doar bălăcărit de o babă (ceva mai tînără ca el, ce-i drept) că și-a proptit geanta peste geamantanul ei, în schimb altă babă de aceeași vîrstă care vindea bilete de metrou încercă să îl distreze făcînd o scamatorie cu o hîrtie de 5 lei (lipsă la rest). N-a reușit. Moș Pinocchio își păstră un calm demn de o cauză mai bună.

Ideea de a-l provoca pe Kiddo să vină la ora H la Capșa și să spună cucu a fost, desigur, o trăsnaie tipică de-a lui Moș Pinocchio. Iar Kiddo a fost suficient de trăsnit să accepte, ceea ce recunoaștem că ne-a plăcut foarte tare. M-a prevenit: Pentru așa un cucu trebuie să fii pregătit, îmi scrise. Apoi, în timp ce mă pupam cu fetele (pe ele nu le numim babe, pentru că nu de vîrstă este vorba aici, și erau tare frumoase), îmi sună telefonul în buzunar. Ei, ești aici? l-am întrebat. Da, mi-a spus. Unde? La ușă. Și m-am întors și l-am văzut.

Iar acum citiți continuarea pe blogul lui Kiddo.

Moș Pinocchio a împlinit 30 de ani

…de cînd a terminat liceul. Îl găsiți la Capșa, cu colegii.

Un banc bun. Muzical

Am început să studiez sonata pentru flaut și continuo în sol minor, atribuită lui Bach. Spun atribuită, pentru că, stilistic, este o combinație între Johann Sebastian și Carl Philipp Emanuel, cel mai celebru dintre fiii lui.

Pe la mijlocul primei părți, o frază se încheie cu un ornament care sare cu o sextă mică în sus, lucru destul de neobișnuit. Cîntîndu-i asta lui David, m-am oprit, și am cîntat numai sexta mică, o dată în jos, apoi o dată în sus. Și el, și prietena lui (care stătea cuminte într-un colț la masă și făcea lecții pentru elevii ei mai mici) au început să rîdă, iar Moș Pinocchio a fost tare mîndru că poate să facă bancuri muzicale care să îi amuze pe muzicienii profesioniști.

Desigur, bancul trebuie explicat puțin: Sexta mică, o dată în jos și o dată în sus, este o temă muzicală arhicunoscută, dar din cu totul altă epocă. Ghiciți care?



(Pentru spălarea siropului, să ne amintim de scena finală din „What’s Up, Doc?”: Ryan O’Neal, în fine îndrăgostit, își cere iertare de la Barbara Streissand. Ea, pe ton de lecție învățată pe de rost și turuită la tablă: „Know what? Love means never having to sayyou’re sorry.” El, meditativ-uimit-admirativ: „Hmm, I’ve never heard this before.”)

Diversitate sexuală: Moș Pinocchio reabilitează Statele Unite

citesc în ziar despre crime pasionale
și mă bucur ca un greiere trist
pe care în curînd îl vor înghesui, îngheța, înghimpa
gerul și fierul și gunoierul
(Liliana, poeta)

Înghesuit, înghețat, înghimpat, dar mai ales pisat pînă la refuz de Coana Mare, Moș Pinocchio spuse în cele din urmă da. Dar nu așa, în gura mare: DAAAA, nici măcar mai mezzo forte, Da, ci mai degrabă, în barbă, (mda), dînd impresia că ar mai spune și altceva pe lîngă, mărunțel din buze. Și-și depuse actele. (Ceea ce avea să aibă, nu peste multă vreme, consecințe mult mai interesante, dar asta-i altă poveste.)

Americanii, în frunte cu Coana Mare îl luară în primire, îl trecură printr-o birocrație față de care nemții și românii, birocrați din toate țările uimiți-vă! ar fi pălit de invidie, după care îl trimiseră la reciclare.

Cum fu reciclat Moș Pinocchio de americani, citiți pe blogul de specific. (Diversitate sexuală, be warned!)

A Very British Sex Scandal

Pielea în care locuiește Almodóvar

…și în care n-aș vrea să fiu. Am văzut filmul aseară (da, mai trăiesc, și o dată la cîțiva ani mai merg și la cinema) împreună cu Andrea. Concluzia a fost, pentru amîndoi: Ei, și?



PS Desigur că orice legătură între pielea în cauză și bomboana din postul precedent este cu totul întîmplătoare, chiar dacă pielea lui Almodovar era de porc, heh.

Bomboana de porc

Ce poate fi mai faimos, cînd împlinești 49 de ani, decît să primești cadou o bomboană de porc: Mistreț, heh.

Era asta vară. Rătăcisem prin Estul Sălbatic și văzuserăm (din mașină) chiar mai multă foaie verde decît am sperat: La fiecare 10 km, șoseaua era întreruptă pentru reparații cu ocolire peste dealuri. Cînd s-au terminat dealurile, am luat-o pe autostradă. Cînd s-a blocat autostrada, am luat-o peste dealuri. Și am ajuns tot așa, talanga-balanga, pe la madam Ruth. Care la vremea aia o fi fost în conced, sau cine știe pe unde, și oricum nu se făcea să apărem neanunțați. Venea furtuna, cerul era negru.

Am făcut popas la marginea orașului. Un fel de pavilion japonez cu conținut franțuzesc, urmăriți neapărat linkul, să vedeți. Așa era, ca în poze, doar cu cerul negru. Am băut sub el berea pe terasă, drept aperitiv. (Pentru quelquechozurile mai rafinate am intrat la adăpost.)

De ziua mea, mi-am dorit o invitație la Bellevue, temîndu-mă c-o să-mi lipsească furtuna. (I-au ținut locul castanii în flăcări.) Aperitiv 1, bomboana de porc mistreț. (Țipla bomboanei, răsucită la capete, era din foietaj.) Aperitiv 2, supa-cremă de dovleac cu țelină, honny soit qui mal y pense. Felul principal, friptură de mistreț cu sos de rodii. Vinul recomandat: Saint Jean du Barroux, Provence, 2008. Platou (platou negru de ardezie) cu brînzeturi pentru digestie, tort de cacao cu nucă pentru îndulcire. Digestiv: un vin-desert cu aromă...

Cu aromă din altă vară. Era pe vremea studenției, în anul patru, care nu mai făcea munci agricole, dar tocmai atunci s-a declarat stare de necesitate. Rea necesitate: în sărăcia cea mai cruntă a Dobrogei, la Rahmanu. O vie cheală, culeasă deja de cîteva ori. La sfîrșit de octombrie rămăseseră cîte două-trei boabe la doi-trei metri: micul dejun. În acele boabe se concentra tot parfumul și toată dulceața unei veri trecute.

Et voilà, bomboana de porc mistreț ca părul aspru de pe pieptul domnului Inginer.

Masa pustie

În nu mai știu care film (desigur în mai multe), cineva trece cu mașina peste piciorul altcuiva, ăla urlă de durere, toată lumea se tăvălește pe jos de rîs, în scena următoare tipul apare cu un ghips cît toate zilele, aleargă cu el în toate direcțiile, trage cuiva un șut cu ghipsul, lumea iar se tăvălește, etc., etc.

Madam Ruth a reușit să ia benzină în poziție de balet și să-i treacă peste picior un mucos de 21 de ani cu BMWul lu’ ta’su. Iar doctorii au reușit să-i salveze piciorul. N-am știut nimic, i-am dat telefon și am vrut s-o iau peste, eh, picior: Mai trăiești? Mai trăia. Duminică ne-am înființat la ea cu o prăjitură, specialitatea domnului Inginer. Vezi că ai o viespe, să nu muști din ea. S-au mușcat reciproc.

Biroul ei lîngă al meu. Al ei, și al studenților care lucrează pentru mine. Nu mai am studenți care lucrează pentru mine. Madam Ruth stă acasă cu o cizmă de plastic. Pe birou e ordine ca niciodată, ultimul student care a lucrat pentru mine a aruncat hîriile de prisos și a făcut ordine la milimetru. Masa e pustie. Și nici măcar hîrtiile pe care le arunc eu din cînd în cînd într-acolo, nici măcar puloverul meu roșu aruncat pe spătarul scaunului, telefonul care clipocește din ledul verde, nu umplu nimic.

Un loc foarte gol este un loc pentru altceva. Pentru cu totul altceva. Sînt aici, dragii mei. Nu v-am părăsit. Dragii mei, neprețuiții mei, cititorii mei.