Cum se grăbesc japonezele

În focul pregătirilor pentru Japonia, Dorin, un amic și coleg de la Cluj avînd experiența a șase luni de zile trăite la Seoul, m-am prevenit: Faptul că asiaticii sînt îngrozitor de muncitori e o legendă. Adevărul e că știu foarte bine să se prefacă.

Mă gîndesc adesea la spusele lui cînd văd cîte o japoneză grăbindu-se. Cum se grăbesc japonezele (sună a banc, dar nu e): Se fac că aleargă, cu pași foarte mici și tîrșîiți, întreg corpul luînd forma literei S. De cele mai multe ori, poartă niște pantofi prea mari și lăbărțați, pe care și-i tîrăsc pe podea – care este de multe ori acoperită cu linoleu. De multe ori însă poartă panfofi moderni, cu toc înalt, talpă groasă, și cu un luciu pe care nu e greu să-l suspectezi ca fiind de plastic. Atunci preferă să alerge pe o podea de ciment lustruit. (…pe care eu, cu pantofiorii mei de birou italienești, ușurei, de vară, îmi rup gîtul de cîte ori mă duc la budă.) În ambele variante, efectul este cît se poate de sonor deși în feluri diferite.

Despre efectivitatea acestei grabe nu mai e nevoie să vorbim. Mă dau în vînt după ea cînd o văd la biroul de personal (unde ștampilez în fiecare dimineață condica). Întotdeauna se grăbește cîte o conțopistă de la o masă la alta, pe o distanță care să tot fie: un metru? un metru jumate?

Și, ca toată povestea să nu fie o răutate gratuită, să recunoaștem adevărata problemă: Totul ar arăta perfect normal dacă duduile și madamele în cauză ar purta, în loc de haine europene, chimono și papuci tradiționali.