10 mai 2012

Întîlnirea lui Pinocchio Pacifistu’ cu cinci personaje fioroase apărute incognito

Moș Pinocchio, de cînd pe Okinawa, s-a transformat în Pinocchio Pacifistu’. Adică în fan al Oceanului Pacific, haha. Și parcă a mai întinerit puțin, de bucurie.

Ca orice bolșoi turist cu experiență, s-a informat mai întîi care ar fi primejdiile și pericolele Okinawei. Șarpele habu, despre care scrie în orice ghid de călătorie, s-a ținut la distanță pînă acum (excelentă idee!), în schimb Pinocchio și-a băgat nasul printre toate lucrurile lăsate de reflux pe stînci. Unele din acele lucruri au fost chiar foarte interesante. Încă mult mai interesant a fost să aflăm de ce ar fi ele în stare, dacă.

Iată-le mai jos, în ordinea dintr-un document al armatei americane, aflată aici la ea acasa, și ilustrată cu poze din Internet:

Peștele-piatră l-am văzut printre alte pietre, cum stătea așa și aștepta. Ne-am întrebat mai întîi dacă e melc sau pește, l-am întors cu burta în sus (domnu’ Inginer a folosit bățul atîrnat de cheia de la cameră), ceea ce nu s-ar zice că i-a plăcut, dar nici nu l-a deranjat foarte tare, și ne-am lămurit că era pește. Pe seară am aflat apoi și ce fel de pește.





Peștele-leu l-am găsit în țarcul în care avem voie să facem baie îm fața hotelului, în timp ce mă scufundam cu ochelarii de înot. (Să nu uiți să respiri cînd te uiți la pești, m-a sfătuit domnu’ Inginer.) Stătea sub o piatră și aștepta. Ne-am holbat o vreme unul la altul.





Melcul conic stătea și el pe o piatră și aștepta, probabil să treacă refluxul. L-am luat, l-am întors pe toate părțile, și m-am întrebat dacă cochilia conține locatarul original sau vreun crab-sihastru, care, dacă nu-i place de tine, scoate picioarele și o ia la fugă. Era locatarul  original.





Șarpele de mare a fost o apariție pe cît de scurtă, pe atît de interesantă și, spre deosebire de creaturile de mai sus, cel cu care am avut onoarea a fost un pui. Adultul poate să aibă aproape un metru lungime, amicul meu avea vreo 10 cm. Toți monștrii sînt și ei copii cîndva. A ieșit dintr-o gaură din stîncă, în băltoaca lăsată de reflux în care mă uitam cu mare răbdare, a șerpuit, a intrat în altă gaură. A mai ieșit o dată, iar a șerpuit, iar a intrat. Pe urmă am așteptat degeaba.





Ariciul de mare îl cunoșteam de pe vremea unui concediu în Spania, cînd Prinzessa a călcat în el, iar seara și-a operat piciorul cu foarfecuța de unghii și și-a scos bucățile de țepi, ceea ce m-a umplut de o dublă admirație: pentru că a făcut-o, și pentru că a făcut-o cu atîta precizie, încît nu au rămas nici un fel de resturi care eventual să se infecteze. (Pentru că în asta consta pericolul, altfel ariciul de mare nu este veninos.)





Restul animalelor de pe lista americanilor nu le-am văzut încă, dar și astăzi e o zi (iar mîine plecăm). Oricum, ne-am întîlnit îndeaproape cu primele cinci dintr-o listă de opt monștrișori. Și ca să nu vă închipuiți că Okinawa e îngrozitoare, poftiți, ne-am întîlnit și cu dumnealor, și cu alții ca ei.


Clowning Around


Ah da, Vera nu vroia să știe, drept care o rugăm să nu citească mai departe. Animalul-obiect din articolul precedent este exact de spune titlul: un castravete. De mare, în speță. Numit și holoturie, aspiratorul mării, care înghite tot ce găsește, digeră partea organică, și pardon-de-expresie restul pe partea cealaltă. Drept care nu ne miră că arată cum arată.

3 comentarii:

Wind spunea...

Interesant articol, Domnule Inginer!
Mi-ar fi placut sa gasesc un Peste-Leu in zona...sa-l filmez, sa-l fotografiez, sa-l urmaresc...
Salutari din Romania!

Pinocchi0 spunea...

Mulțumesc :-)
De peștele-leu cred că cel mai bine e să te ții la distanță. Curios a fost că l-am văzut în zona în care, zice-se, putea să înoate oricine, inclusiv copiii, fără pericol. Dar sigur că salvamarul nu poate să facă inventarul peștilor din ocean...

Rareș spunea...

Domnule Antipa, hahaha.