11 iunie 2012

Dacă am bîzdîcuri cosmetice, întreabă Vera

Era una din acele seri de vară pe care aproape nu-ți vine s-o crezi. Că, dup’atîta frig și ceață (paralela 48, heh), ai în sfîrșit o seară senină, în care să nu-ți fie nici prea cald nici prea frig, nici prea umed nici prea uscat, nici prea pe dreapta nici prea pe stînga. Îți iei picioarele la spinare (fără bagaje) și ieși în lume. (Mai ales dacă Glockenbachul, pe vremea aceea, îți stă între servici și casă.

Intrînd pe Müllerstraße, vezi că nu ești singurul: ochiade peste ochiade. Ai 35-37 de ani („vaai, nu-mi vine să creed!”) și îi savurezi, cine știe cunoaște. Strîmbi din nas la cîteva bărulețe, („hm, daa, da' parcă totuși nu”), te întîlnești (întîmplator) cu un cunoscut (căruia taare i-ar plăcea, dar), mergi cu el la un suc. Și aici amintirea devine ambivalentă: Era un spațiu închis, o crîșmă nu oarecare, ci spălată și aerisită, cu pereți ușori, aproape invizibili? Sau mai degrabă un spațiu deschis, un tavan renaissance cu cer albastru deși soarele apunea, cu norișori albi și îngerași plutitori? Certă este intrarea: Personajul (ah, răpitor!) pe care nu-l vezi bine de la distanță, ci doar îl miroși. Și de fapt nu-l miroși, pentru că acel parfum (aveai să constați mai tîrziu) nu este un miros (era parfumul inodor), ci o prezență.

N-am vorbit cu el, n-am făcut cunoștință, nu m-am apropiat. Dar nici nu l-am uitat. Și, mai ales, nu am uitat acea prezență.

Iar parfumul se numea, ați ghicit, Eau d’Issey. Cu salutări din Hiroshima.



 

10 comentarii:

vera spunea...

Da. Frumos.
Si si parfumul e foarte special, agreed.
Grandmerci.

Pinocchi0 spunea...

Avec grandplaisir :-)

vera spunea...

M-a pus pe ginduri. Sint chestii d'astea, ca a ta, unde ai lasat in urma ceva, un jenesaisquoi, care ramine cu tine pe restul vietzii.

La mine, e o scena de la Madrid. In paleolitic. Prietena mea, Carmen, romanca stabilita acolo dupa moartea lui Franco si la care eram in vizita, ma convinge sa mergem sa jucam Bingo. Sala mare, lume cam in jumatate din locanta, caci dupamasa, mijloc de luna iulie. La o masa, la vreo 10-15 m de noi, un domn singur. Nimic ieshit din comun, nu o mare frumusetze, nici urit - oricum, nu il vedeam bine si cred ca nici el pe mine. M-am uitat la el de citeva ori, fara sa il tzintuiesc cu privirea. Si el la mine. La fel, fara nimic special. La sfirshit, cind am plecat, tot de la acea distantza, el mi-a facut Pa! cu mina. Si eu, dupa o scurta ezitare, i-am facut si eu Pa.
Am ieshit si Carmen zice: pai de ce nu te-ai dus mai aproape, poate schimbai si tu o vorba cu el? Eu: nu ma intereseaza, eu il iubesc pe X si sint femeie maritata, stii bine. Carmen: esti timpita, cine zice sa-tzi insheli barbatul? Eu: bine, gata, subiectul e inchis. Ea: esti timpita.
Concluzie: every now and then ma gindesc la el. Si au trecut decade. Nu regret ca a fost asha, DAR every now and then ma gindesc la el.

Cora_ spunea...

Eu am in minte bratele cuiva(tot din paleolitic)... nu i-am retinut figura, cred ca daca l-as revedea nu l-as recunoaste dupa figura, dar l-as recunoaste dupa brate. Poate pentru ca in cele doua dati cat am stat de vorba 5 minute(eu eram copila rau), nu i-am privit fata, ci bratele.
Si eu m-am gandit uneori ce-ar fi fost daca nu i-as fi spus ca nu am timp de asa ceva... of, of si cat timp aveam. Uneori suntem tampiti, da! :)

vera spunea...

cora - nu, eu nu am fost timpita DE LOC. Nu in acea ocazie. Nu voiam sa fac nimic care sa imi puna in pericol mariajul/familia si nu regret. Tu erai copila, e altceva. Si cred ca nici pinocchio nu a fost timpit, dar sa ne spuna el inshine.
Altfel, da, DESIGUR, deseori sint OLIGOFRENA. Sa zica lektoru daca nu e asha.

Pinocchi0 spunea...

Habar n-am cum arăta și, în general, cum era personajul în cauză, deci nu văd vreun motiv să-mi pară rău după ceva. Amintirea e și acum plină de culoare, ăsta e principalul. Altfel: paleolitic, hei, ce ploaie și ce vînt...

Cora_ spunea...

vera, pai nu era vorba ca TU ai fi fost tampita... habar nu am eu ce si cum cu familia ta, deci n-as putea pentru ca sa fac aprecieri. :)

dar pe mine m-a napadit amintirea mea care e atat de frumoasa. si in ciuda faptului ca i-as spune copilei aleia c-a fost tampita, stiu ca ea a facut alegerea cea mai cuminte. si asta m-a enervat intotdeauna la ea. :)

vera spunea...

cora - eu nu intentzionez sa te invatz ce si cum sa faci cu viatza ta, dar ce spui ma impinge sa itzi/va fac aceasta confidentza: nu am regretat momentele in care am facut alegerea cuminte, dimpotriva, chiar ma gindeam ieri, vazind un film care juca pe chestia asta, ce satisfactzie majora e feelingul ca da, am fost cuminte. Cind ma uit la aia care nu au fost. Pe termen LUNG, ca vaut le coup.

Cora_ spunea...

putem sa sporovaim in voie aici, ca nu ne vede/aude nimeni, poate doar domn' Pinocchio, "care" sa-i creasca nasul daca spune la cineva. :)

vera, inteleg bine ce spui si sunt de acord cu tine in principiu. dar eu am o perioada din viata cand, fiind prea matura pentru varsta mea(intre 14,15 ani si 18,19), am fost PREA cuminte. e adevarat ca putea fi dezastruos la extrema cealalta, dar nu despre asta e vorba. eu cred ca asta se datora faptului ca am crescut la tara(mergeam in fiecare vacanta) si ca majoritatea prietenilor mei erau cu 5,6 ani mai mari, fiind toti studenti cad eu eram la liceu.

noroc ca la un moment dat tata mi-a deschis ochii spunandu-mi: "Fato, esti prea cuminte!". atunci m-am trezit si-am zis F...ck it, la ce bun?! :)))

vera spunea...

Ah, da. Eu, oarecum dimpotriva. M-am nascut si am crescut la Bucuresti. Am fost cuminte, dar wild, pina spre 26-27 de ani, cu o viatza destul de aventuroasa si facind tot felul de nebunele. Nu grave, da nebunele. Deci, nu am avut de recuperat nimic. Iar tatal meu, dupa ce mi-a transmis gena dumisale cu toate ale ei si m-a mai si crescut sa fiu independenta si curajoasa, a avut de atenuat efectele exuberantzei mele de tineretze, exact pe dos decit tatal tau. Asta e, fiecare cu soarta sa. P. S. Imi place de tatal tau.