Lecția despre haiku

Ziua a început cu o bombăneală fără sfîrșit: Că trebuie să mă pun la costum pe căldura de foc, inclusiv cravată și fără sandale, Marc Chagall sau altceva, you understand, nu cumva, copiii trebuie să aibă o impresie cît mai festivă; că trebuie să mă scol la 5 ca să vină Miyake sensei să mă ia la 6, să ajungem în fața școlii celebre la 7, să stăm degeaba pînă la 8 și, colac peste pupăză, să-mi schimb pantofii negri asortați la pantalonii negri (Boss, cum bine se știe), cămașa antracit, cravata cu fluturi mărunți roș-albăstrui și sacou crème peste, ca să-mi pun niște papuci verde-fistic făcuți nici măcar cît să deosebești stîngul de dreptul; că trebuie, că trebuie.

La prima oră se strigă catalogul:

–Yamazaki Tsutomu!
–Hai!
–Takeda Nobukado!
–Hai!
–Hagiwara Kenichi!
–Hai!
–Takeda Katsuyori!
–Hai!
–Jinpachi Nezu!
–Hai!
–Sohachiro Tsuchiya!
–Hai!
–Otaki Hideji!
–Hai!
–Yamagata Masakage!
–Hai!
–Collodi Pinocchio!
–Hai!

Ultimul strigat apăru în grabă de după ușă cărînd un ghiozdan cît el de mare. Fără să-și ceară scuze (la ce bun?), se așeză pe locul lui din prima bancă și îmi aruncă o privire ghidușă. Era ora de limba japoneză, fiecare trebuia să compună cîte un haiku. Profesorul dăduse începutul: bucuria de după petrecere.

–Yamazaki!
–Hai!

Numitul ieși la tablă ca la un număr de circ. Ce ne bucură după o petrecere? Liniștea, i-am suflat lui Miyake sensei la ureche. Fără să înțeleg ce spune Yamazaki, nu greșea, dar nici nu era convins, se uita în clasă după aprobarea celorlalți, iar profesorul privea sceptic. Ceilalți nu îndrăzneau să rîdă.

–Takeda, Nobukado!
–Hai!

Dumneaei ieși la tablă fandosindu-se. Spunea lucruri cu importanță, iar profesorul dădea din cap aprobator. Nu din cale’afară de convins. Dar trebuia.

–Collodi!
–Hai!

Explică ceva, serios, iar profesorul zîmbi. Scoase apoi de undeva soluția, pregătită cu litere de’o șchioapă pe un carton, și arătă literă cu literă. Toată lumea citi în cor:

bucuria de după petrecere:
întorcînd paginile
să mă revăd copil

Înțelegi, e o poezie, îmi explica mai tîrziu Miyake sensei la ureche pășind spre ieșire, e o formă clasică, nu e loc de cuvinte inutile, nu spui “album cu poze”, tot așa cum nu spui o grămadă de lucruri pe care cine știe le înțelege oricum, iar cine nu, nici n-are rost să-i explici, și aici urmează, ca într-un interviu cu Woody Allen, un șuvoi de explicații inofensive dar fluente, numai că cititorul inspirat oricum a încetat să mai citeasca deja de acum cîteva rînduri bune…

Ajunși în parcarea școlii și urcîndu-ne în mașină, am aruncat o ultimă privire spre geamul clasei în care tocmai asistasem la lecție.