25 septembrie 2012

Taifun surrealist la Nagasaki

Să fugi de taifunul de la Nagasaki și să-ți găsești salvarea și refugiul la Hiroshima, ce ironie. Dis-de-dimineață, așteptînd shinkansenul de Hakata, de unde aveam să luăm kamome-ul de Nagasaki, Yamamoto sensei a apărut cu una din acele fețe impenetrabile despre care va mai fi vorba mai jos, și despre care nu știi niciodată dacă e îngrijorat, interesat, indiferent, sau dacă te ia peste picior. Vine taifunul, ne-a spus.

Ne-am bulucit în shinkansen. Deși ora plecării fusese stabilită cu vreo lună înainte, și deși era un sfîrșit de săptămînă prelungit (japonezii se pare că preferă conferințele la sfîrșit de săptămînă), cînd tot poporul era pe drumuri, nu aveam locuri rezervate. Am stat mai bine de-o oră într-un picior, păstrînd (sper) o mină de o seninătate perfect asiatică. Și în Kamome am stat tot în picioare. Diferența a fost că acolo mi-am găsit un loc mai ferit, cu fundul pe un soi de măsuță pliantă la capătul vagonului, și cu genunchii proptiți în spătarul primului fotoliu, în a cărei tapiserie fusese ascunsă o gumă de mestecat. (Mai am și acum pata aia pe genunchiul stîng.)

La Nagasaki am ajuns la prînz. Yamamoto sensei a răsfoit cu aceeași înfrigurare-îngrijorare-indiferență-mișto un pliant, ne-a condus prin cotloanele din jurul gării, și am ajuns la un restaurant de champu. Chestie care sună a shampoo, dar nu era decît o supă abundentă cu mai multe feluri de paste, cărnuri și pești, servite generos într-un lighean. Gazda era o doamnă în capot de casă înflorat pus peste un tricou portocaliu cu inscripții sportive, și cu un șorț de bucătărie pe deasupra.

După amiază am fost la conferință. În principiu (iubesc la nemurire propozițiile care încep cu “în principiu”) conferința era internațională. Dar (idem, propozițiile care continuă cu “dar”), în cazul de față (ibidem), am început cu o sesiune în limba japoneză. O vreme am căutat în prezentările proiectate pe ecran semne kanji pe care le știam, după care am dormit foarte bine, chestie de altfel foarte japoneză. Mai tîrziu, aveam să-i povestesc asta lui Yumiko, și ea avea să rîdă în hohote, chestie total nejaponeză din partea ei.

Seara ne-am adunat cu toții la o sesiune în cadru restrîns, ținută la un restaurant din China Town. Corespunzător, feluri de mîncare nenumărate, din care guști homeopatic pînă te saturi. Ne-am dat întîlnire a doua zi de dimineață pentru sightseeing. Am recunoscut semnele: 出島 – candelabrul care marchează ieșirile, de, și păsăroiul așezat pe un vîrf de munte (山), adică insula, shima. Asta face Deshima. De ce, am întrebat, dacă toată lumea vorbește despre Deshima ca despre poarta de intrare a primilor străini în Japonia, de ce se cheamă Insula Ieșirii și nu Insula Intrării, Irishima, 入島, heh? Șeful departamentului m-a privit interzis preț de cîteva secunde, pe urmă a început și el să rîdă cu gura pînă la urechi.


Pe seară am fost cu Yamamoto sensei și cu doctoranda lui trecută de 60 de ani să mîncăm. M-am bucurat cînd am auzit de sashimi, peștele crud pe care n-aș avea încredere să-l mănînc în Germania. Porțiile au fost comandate secvențial. Primele au fost normale, de pește adică. A venit și momentul în care doctoranda, probabil la vreun semn discret de-al lui Yamamoto sensei care vroia să vadă pînă unde rezist, mi-a recomandat sashimi de balenă. Am spus un nu hotărît, iar Yamamoto sensei l-a acceptat suveran: Desigur că refuzați din motive politice. A comandat altceva, care s-a dovedit a fi sashimi de homar. Am început cu toții cu carnea (crudă, repet) pregătită alături. Cînd s-a terminat, m-am întrebat dacă mai e ceva de scos și din carapacea de altfel foarte decorativă. Pentru examinare, am întors obiectului culinar cu susul în jos, iar obiectul a început să dea din picioare. Mi-am adus aminte de următoarea scena din “Through the Lookingglass and What Alice Found There” pe care o citez din memorie:

Red Queen: Pari cam intimidată în fața acestei ciozvîrte de miel.
Queen Alice: N-am fost pusă niciodată să tai dintr-o ciozvîrtă întreagă.
Red Queen: Atunci să vă fac cunoștință. Queen Alice – Ciozvîrta de Miel. Ciozvîrtă de Miel – Queen Alice.
Queen Alice [după ce face o reverență]: Să vă tai cîte o felie?
Red Queen: În nici un caz. Eticheta interzice cu desăvîrșire să tai pe cineva cu care tocmai ai făcut cunoștință. Ospătar, ia ciozvîrta de miel de pe masă.
[Ospătarul ia ciozvîrta de miel și aduce în loc o budincă.]
Queen Alice [deja înfometată]: Oh, vă rog, nu vreau să fac cunoștință cu budinca!
Red Queen [mîrîind]: Queen Alice – Budinca. Budinca – Queen Alice. Ospătar, ia budinca de pe masă.
[Ospătarul ia budinca. Alice se gîndește că în definitiv și ea e regină și poate să dea ordine.]
Queen Alice: Ospătar, adu budinca înapoi!
[Ospătarul aduce budinca. Alice începe să taie o felie.]
Budinca [cu voce unsuroasă]: Cum ți-ar plăcea să taie cineva o felie din tine, ființă nesimțitoare ce ești!
Queen Alice: …
Red Queen: Spune dragă și tu ceva, e ridicol să lași Budinca să facă singură toată conversația!

La fel de ridicol era să mă uit sub fustele carapacei de homar dînd dintr-un număr foarte mare de picioare. Drept care am întors-o la loc. Carapacea a făcut cîteva încercări să sară din farfurie, după care s-a liniștit în zeama fierbinte de supă. Yamamoto sensei păstra aceeași figură interesat-politicoasă.

Spre dimineață am auzit vîntul vîjîind. Mai tîrziu m-am dus la micul dejun. Eram, iată, prizonieri într-un hotel colonial britanic, desigur din perioada victoriană. Nu te îngrijora, mi-a spus Yamamoto sensei, avem 25 de taifunuri pe an, ăsta e abia al 19lea.

4 comentarii:

O femeie spunea...

m-a impresionat cum ai scris. Si mai ales filmul - l-am vazut acum ceva ani...

Zaza spunea...

Ne-am bulucit în shinkansen.

Dacă mă iei cu din astea, jupâne... :)

Anonim spunea...

Aia cu carapacea mi-a adus aminte de Indiana Johnes si templul blestemat, felul 1 Creier de maimuta la capac.

nume spunea...

ahhhhh ala pare mai degraba ikizukuri :(