La început au fost cîteva fire de nisip presărate peste cîmpul vizual, mereu acolo. Am crezut că sunt muștele inofensive pe care le are orice miop. Vreo două săptămîni mai tîrziu, o vagă durere de cap și cîteva fulgere anunțînd o furtună îndepărtată. Am crezut că erau luminile garajului unde mă dusesem cu domnu’ Inginer, sîmbătă la prînz, să cumpărăm cepe de lalele și mătură. Duminică la prînz, un colac mare de fum negru care creștea văzînd cu ochii. Cu ochiul drept. Domnu’ Inginer m-a luat pe sus și m-a dus la Urgență.
Vai dragă, îmi spuse madam Ruth, la care eram programați în vizită la five o’clock, mi-am trimis nepoții acasă; am cumpărat chifle proaspete; am făcut o prăjitură pentru voi; am făcut o salată pentru voi; nu puteai să mă suni mai devreme și să-mi spui că nu vii?
La zece zile după ce am fost cîrpit cu laser, norul de fum ia forma și obiceiurile unui pește care-mi urmărește privirea ca un pui de pisică alergînd după o pată de lumină. Se destramă. Ce-ai făcut de te-ai ales cu așa o chestie? mă întreabă madam Beate pe skype. N-am făcut nimic. Nimic din ceea ce ar fi trebuit să fac, ca un bun postadolescent miop: să mă duc regulat la controlul de fund de ochi, și să dau fuga la oftalmolog de la primele fire de nisip.
(Am visat că am fost condamnați la moarte, eu și cu domnu’ Inginer. Ceea ce nu e departe de adevăr: cu toții suntem condamnați la moarte prin îmbătrînire. Ținutul de mînă și privitul în ochi vor fi singura consolare în fața morții.)
Un comentariu:
E si o parte buna in treaba asta cu (ne)vederea: nu poti vedea moartea cu ochii.
Sanatate maxima, sper sa dispara pestii.
Eu cu ochii stau bine deocamdata, cu urechile stau mai prost, dar pana si asta e bine, nu aud tot ce se spune: ce avantaj! :)))
Trimiteți un comentariu