Crio

…în toamna asta am miocardul de aur, și toți doctorii poartă halat
iar sala de operație e făcută dintr-un celofan sacadat…

Acel moment în care doctorul îți spune în timpul celei de-a treia ședințe de cîrpeală: OK, m-am lămurit, nu merge cu laser, trebuie să vă operez. Stați un pic aici, că vă fac imediat formele de internare. Apoi sora Diesel: O zi în spital? Eu nu vreau să vă sperii, dar să știți că în medie se stă 3-4 zile după un crio. Ah da, și cînd vă trece anestezia și încep durerile, să nu vă jenați, să sunați imediat să vă aduc calmante. Că dacă le luați prea tîrziu, nu vă mai trece așa de ușor.

Sala de operație e un fel de lumea cealaltă. În purgatoriu, cineva dirijează circulația, altcineva mă parchează cu pat cu tot într-un loc liber. O asistentă mă încurajează, mă bate pe umăr, sinceră, îmi spune că totul o să fie bine. Și asta chiar îmi face bine. Cineva îmi pune robinet la mîna stîngă și îmi spune că urmează perfuzia cu calmante. N-o să dorm, o să fiu doar foarte calm. Și e bine. Cald și bine. Pe urmă pornim. Pe lumea cealaltă recunosc în spatele unei măști aceeași voce care spunea mai sus că s-a lămurit. Acum îmi spune că îmi face o injecție sub ochiul drept. Nu, nu sunt Cîinele Andaluz. Peste ochiul stîng îmi lipește un pansament care nu acoperă nimic. Apoi cearceaful verde, cu o gaură pentru ochiul drept. Care nu mai există. În partea dreapta a capului nu am nimic, și nici nu am avut vreodata ceva. Singura senzație sub reflector este a unui întuneric albastru.

(Unul din instrumentele de bucătărie preferate ale domnului Inginer este un fel de foarfecă din jumătate de metru de sîrmă groasă, terminată cu două bucle cu care apucă și întoarce fripturile în tigaie și cîrnații pe grătar. Cam așa îmi închipui instrumentele cu care bănuiesc că îmi manevrează ochiul.)

În cele din urmă aud cum se declară mulțumit. Cineva mă parchează înapoi în purgatoriu. Două brațe subțiri, acoperite cu păr negru. Ceva mai sus, o barbă deasă sub masca verde. Îmi deslipește electrozii de pe piept, odată cu părul. La al doilea sau al treilea încep să rîd. Își cere scuze. Ridic capul și mă uit în stînga și în dreapta, eram ultimul. Domnu’ doctor P., zice altcineva, dacă vreți să vă scoatem de la intensivă, trebuie să respirați de cîteva ori adînc. Cineva urmărește succesul operației: 49. 49 de ce? întreb. Oxigen în sînge, îmi răspunde. Trebuie să fie cel puțin 51.

Pe seară, ochiul revine la locul lui. O femeie bondoacă îmi spune că ea e anestezista de dinainte, îmi scoate robinetul și îmi pune un plasture pe care îl apăs cu gestul colierului dublu. Mă bucur să vă văd fără mască, îi spun. Mă întreabă cum mă simt. Mă gîndesc la sora Diesel și răspund prudent: Parcă se simte ceva, dar nu știu dacă îmi trebuie calmante. E normal să se simtă ceva, zice, că doar ați fost operat. Dar nu vă dau nici un calmant, că n-are de ce să vă doară chiar așa. Aha. Îmi mănînc cu poftă porția de pîine cu brînză. De dimineață, domnu’ Inginer trage mașina în fața spitalului. Mă instalez mulțumit și o pornim amîndoi spre casă.