De fapt, deși ortoped, numele Knochenmann nu i se potrivește deloc. Prima chestie pe care o vezi la el sunt mușchii, statura de culturist. Apoi, în măsura în care așa ceva poate exista, Dr. Knochenmann este un ortoped simpatic și empatic, chiar tandru, cum stă el așa lîngă mine cu Mașina lui de Sfărîmat Oase. (Mașina are formă de pistol și este soră bună cu Mașina de Descreierisit a lui Ubu, dar să nu divagăm.) Pentru că da, un tendon hodorogit se tratează sfărîmînd oasele din jurul lui în speranța că, dacă se refac oasele, se reface și tendonul.
Cum stă el așa lîngă mine cu Mașina de Sfărîmat Oase, zic, seamănă teribil cu șeful meu. Am un șef din cale afară de simpatic și empatic. Cel puțin la prima vedere. Așa cum unii oameni simpatici ascund o drujbă sub pat și o scot la iveală cînd te-ai făcut comod (că tot explicam eu cum relația cu el e un fel de relație sexuală dom-sub), așa și șeful meu ascunde la spate o Mașină de Sfărîmat Oase. Bașca îi cheamă pe amîndoi la fel, nu Knochenmann, ci un fel de Ionescu-Popescu-Georgescu, un nume frecvent și pe măsură de simpatic.
Trecînd la a doua scenă de gen, tendonul meu hodorogit e la antebrațul drept și se cheamă în limbaj popular Tennisarm în germană, sau Tennis Elbow în engleză. Sau, ca s-o mai spunem și p’asta, epicondilită. Tema principală de discuție la întîlnirile cu Dr. Knochenmann este întrebarea mea cum am reușit să-mi fac un Tennis Elbow cînd nu joc tenis. (Tanti Wiki ne învață că dacă epicondilita era la umăr, atunci inflamația era atribuită jucătorilor de golf.) Așa ceva se face prin mișcări repetitive. Irina Palm, de exemplu, o bunicuță care vroia să strîngă bani pentru tratamentul nepoțelului bolnav de leucemie, se angajase într-un bordel și se dovedise extrem de talentată, drept care bărbații stăteau veșnic la coadă la gaura din perete unde, așezată comod și de altfel foarte decent de partea cealaltă, Irina Palm le aplica tratamente manuale – pînă cînd a făcut epicondilită.
Dr. Knochenmann ridică din umeri: Nu se știe niciodată. Uite, îmi spune, tocmai a citit într-o revistă de specialitate că epicondilita se poate face de la lucrat în grădină. (Într-una din celelalte vizite ale mele, pe teme de lumbago, și-a notat în fișă că am grădină.) Se poate face, de exemplu, de la foarfecă. În momentele epice în care stai în fața Doamnei cu Coasa și i te uiți insinuant în ochi, ți se derulează pe fast forward toată viața ta de pînă atunci. În cazul meu, filmul rămase stop-cadru la Unspeakable: obiectul discordiei fusese foarfeca de grădină, pe care lui i se păruse că o folosesc mult prea des și prea intens, chestie în care admit că ar fi putut avea eventual dreptate. Dumnezeu nu bate cu bățul, mi-am zis, și cine poate să știe asta mai bine decît un Dr. Knochenmann.
Și aici ar trebui să închei după toate regulile artei cu morala comună a celor două snoave, dar o las pe seama cetitorului. Ia uitați-vă mai bine ce mai cînd la flaut, și ghiciți care dintre cei doi grăsani ar trebui să fiu eu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu