Am visat că aveam un căluț

Mai întîi aveam 600 de studenți înscriși la un examen scris pe care trebuia să-l organizez în trei amfiteatre în același timp. (Bineînțeles, trebuia să am – să avem – grijă să nu copieze.) Și mai aveam un șef care îmi povestea la fiecare întîlnire ce catastrofe se puteau întîmpla la un asemenea examen: Dacă studenților nu le era clar ce se întîmplă, puteau să intre în panică și să facă revoluție.

N-au făcut, au fost cuminți. M-am întors în birou cu cîteva zeci de kile de hîrtie, pe care am încuiat-o în dulap. Apoi m-am dus la culcare.

Am visat că aveam un căluț. Era un roib tandru, care mă adulmeca cu botul, și mă gîdila.

Asta-i tot. (Avea pe grumaz o urmă, probabil o cicatrice veche, nimic dramatic, doar un loc unde cîndva se întîmplase ceva, și rămăsese semn. Cu toții avem semne, mai ales semnele timpului.)

Gîndindu-mă ce poate să însemne asta, și amintindu-mi cum îl băteam amical pe grumaz, mi-am dat seama că trebuie să fi fost domnu’ Inginer.