Perfectul simplu, dragul meu legal alien, este prin excelenta timpul povestirilor. "Acele timpuri", despre care stim de la Eliade ca sunt mitice. Din pura modestie, ma abtin sa enumar limbile pe care le cunosc si in care aceasta afirmatie este valabila. Faptul ca ai fantazat cindva pe treptele Universitatii despre o posibila cadere cu incisivi zdreliti ma face sa banui ca o asemenea enumeratie ar fi nula din punct de vedere informativ pentru tine. Apoi, privind subjectul acestei epistole, savurez ambiguitatea: Ultimul lui cuvint contine sau nu diacritice? Este vorba de natiune si limba, sau de un gen literar? Las alegerea la latitudinea cititorului.
Daca afirm toate acestea cu pompa si emfaza, nu inseamna ca de acum incolo toate madlenele mele vor fi formulate la perfectul simplu. Frecventa lui in text trebuie considerata din punct de vedere statistic: Estimez ca perfectul simplu este timpul mediu al povestirilor mele, restul verbelor incadrindu-se in deviatia standard a procedeelor artistice: in mai mult ca perfectul lucrurilor la care am visat cindva, in imprefectul realitatii (sau invers uneori) si in labirinturile viitorului anterior. Meditam la toate astea in apa fierbinte, printre vaporii de ylang-ylang si lavanda, iar acum stau pe canapea cu laptopul in poala (ceea ce este un pleonasm atit de evident incit aproape ca ar trebui sa ii gasesc alt loc) si la fiecare expiratie lentilele mi se opacizeaza in lumina difuza a displayului.
Cu aceeasi minutiozitate am pregatit calatoria despre care vreau sa-ti povestesc. Seppi, cel invechit in relele psihologiei clinice, mi-a spus cindva ca as fi un obsesiv, de fiecare data cind manifestam neintelegere si lipsa de toleranta pentru haosul de care se inconjura. Mi-au trebuit ani de zile (nu multi, e drept) si multa munca de constructie a increderii in mine insumi, ca sa ii spun intr-o buna zi: Poate ca sint obsedat de ordine, poate ca nu, habar n-am, cert este in schimb ca tu esti cel mai dezordonat si mai ingalat coleg de birou pe care l-am avut vreodata. M-a privit cu admiratie. Si eu l-am admirat pentru asta.
Un rucsac minuscul si galben ca o lamiie coapta, cu care se ducea Printesa la gradinita. (Daca ma gindesc bine, ea trebuie sa fi fost pe atunci in clasa a treia, dar nu sint chiar intr-atita de obsesiv: se ducea cu el la gradinita, si gata.) O pereche de chiloti Schiesser albastri, pe care ii mai am si acum pe undeva si chiar ii mai imbrac in momentele de nostalgie (sau cind nu am avut grija sa spal rufele la timp). O periuta de dinti. Pe mine, tricou si bermude. In picioare, o pereche de sandale ca ale lui Chagal si ale lui Sviatoslav Richter (despre ultimul sustinea Dana ca ar fi fost gay, ceea ce ma intriga in continuare). Erau destul de noi si ma rosesera intr-un loc neobisnuit, la piciorul sting, sub una din barete, acolo era o cusatura hipertrofica pe care a durat mult pina sa o imblinzesc.
Era canicula -- sau, ma rog, ceea ce se intelege in Germania prin canicula. Ma bucuram de aerul conditionat din InterCity Express, si acum stiu ca am avut noroc, pentru ca acele instalatii obisnuiesc sa intre in greva de indata ce temperaturile dau semnele cele mai vagi ca s-ar putea apropia de 30 de grade. (Asa ca joi dupa-masa.) Trenul era pe jumatate gol, exprimare care, spre deosebire de parabola sticlei, este o dovada de optimism din partea mea. In compartiment era o tipa guraliva, care povestea despre cele trei animale de casa ale ei (un ciine, o broasca testoasa si nu stiu care fiinta tzopaitoare americana, care obisnuia sa alerge pe pereti) si cum mersese intr-o noapte la Hamburg cu o masinuta gen Opel Corsa, daca nu chiar mai mica, cu 200 la ora pe autostrada A7 (pe care aveam sa merg si eu nu cu mult mai tirziu si cu aceeasi destinatie ca si in tren) si a fost surprinsa sa vada cit de repede i se termina benzina. La Frankfurt am schimbat trenul. Mi-am gasit in loc, dar nu am avut rabdare sa stau pe el. Cu mult inainte sa ajung stateam deja la usa.
Domnul Inginer ma astepta, conform intelegerii. M-a intimpinat cu bucurie, nu fara o anumita timiditate. (Desi dintre noi doi, pe atunci, el era cel cu experienta.) M-a vazut schiopatind, i-am explicat ca ma rodea sandaua. Acasa s-a aplecat asupra piciorului meu cu tandrete infinita, nu se vedea nimic. Primul sarut in bucatarie, de bun venit. Am facut dus. (Aici savurez din nou ambiguitatea gramaticala: Am facut dus, la singular sau plural?) Mai tirziu l-am admirat cum gatea. Am dormit, ne-am trezit (duminica dimineata), am inotat goi in lac. Intorsi in racoarea sufrageriei, m-a intrebat daca covorul nu mi se pare prea aspru. (Era un covor din cele in care te afundai pina la glezna, uneori chiar si mult mai adinc.) Din nou in bucatarie, il priveam si ma gindeam la drumul de intoarcere. Nu e nimic de plins in asta, mi-a spus cu severitate. Sigur ca avea dreptate (nu a trecut multa vreme pina cind sa inteleg), dar severitatea acelei afirmatii cred ca era menita sa ascunda cel putin o oarecare emotie.
De dragul cifrelor, pentru ca cifrele au si ele frumusetea lor, iti voi spune ca seara acelei ambiguitati de numar gramatical a fost acum sapte ani. Acum exact sapte ani. Pina nu demult nu am stiut care anume a fost acea zi. In gigabytii adunati in 14 ani (se vor implini si aceia, nu peste multa vreme) am cautat si am gasit mesajele de atunci si data exacta. Si relatarea intoarcerii: Prinul tren intirziase, pierdusem legatura la Frankfurt, ajunsesem in Munchen dupa miezul noptii. Acasa dormea toata lumea. Eram de o buna bucata vreme Pierrot exilat de Colombina pe canapeaua din sufragerie. Mi-am reluat locul binecunoscut, bucurindu-ma inca de acele 24 de ore, exact 24, petrecute pentru prima oara cu domnul Inginer. Dar si cu o stringere de inima. In lumina lunii, l-am vazut pe Gogoscharski cu animalutul lui de plus in brate, cum o pornise din camera copiilor spre dormitor. M-a simtit, a schimbat directia, si a venit sa se cuibareasca linga mine.
Noapte buna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu