Cu siguranta ca replica cea mai frecventa in menajul nostru este: Eu cu ce ma imbrac? Nu am nimic sa-mi pun pe mine! Rostita dis-de-dimineata pe ton dezolat, in fata sifonierei cu toate usile larg deschise. (Un raspuns aproape la fel de frecvent descrie si recomanda diverse forme si grade de exhibitionism urban.) De data asta, penuria era localizata in spectrul camasilor de servici: alb, negru, albastru de preferinta inchis, si o variata gama de griuri: gri-cenusa, gri-asfalt, gri-soricel...
Imi beam ceaiul in bucatarie si visam cu voce tare la culori proaspete: Un pulover in culoarea mladitelor tinere, in care abia incepe sa pulseze clorofila sub primele raze solare, pus numai pe umeri si cu minecile innodate in jurul gitului ca o tandra imbratisare, peste camasa de culoarea cerului de primavara... Domnu’ Inginer veni din baie cu buretele de menaj verde-praz, il apropie de omologul sau spalator de vase bleu-bébé si spuse cu periuta de dinti in gura: Vezi ce bine se potrivesc?
Dupa-amiaza am sa trec prin oras, sa imi cumpar exercitiile zilnice pentru flaut ale lui Frederic cel Mare (studiile lui Prill si duetele progresive ale lui Ernesto Köhler au devenit cu timpul la fel de cenusii ca si vremea la inceput de an), o coarda mi pentru vioara (Gogoscharski a reusit sa mi-o rupa la acordat) si poate s-o gasi, in sfirsit, si ceva de imbracat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu