Nimic de spus

Am salutat-o mai intii pe doamna Profesoara. Mi-a retinut mina mai mult decit ma asteptam. Buna seara... dumneavoastra... si vorbiti romaneste... O vedeam cu ochii mintii deschizind si inchizind sertarele memoriei si incercind sa aduca la unison o disonanta cognitiva: Stia ca domnu’ Inginer vine la restaurant cu prietena de origine romana. Restaurantul era (zice-se) romanesc, incheierea (aproape) logica a cursului de limba. Doamna Profesoara nu prea stia germana, domnu’ Inginer nu prea stia romaneste, si nici unul din ei nu isi daduse osteneala sa lamureasca neintelegerea. Iata-ma pe post de Miss Understanding, o aparitie care se suprapunea partial cu asteptarea: Destul de mult cit sa fie clar ca domnu’ Inginer venise, ca si ceilalti, cu persoana cea mai apropiata; dar inca nu destul cit sa reactioneze chiar ca si cind nimic nu ar fi fost mai firesc. Si totusi. Calmul si bunul-simt ardelenesc (pentru ca Doamna era din Bistrita, una din cele Sapte Cetati transilvane), combinate desigur cu multi ani de experienta cu persoane de orice nationalitate si sex avind toate in comun lupta acerba cu conjugarile si declinarile limbii romane, au estompat orice umbra din vocea si privirea ei. Dictie perfecta: Imi pare bine, luati loc, ati mai fost in acest local, apoi i-a intrebat pe ceilalti daca au inteles cele spuse, si conversatia si-a continuat cursul obisnuit.

A doua zi. Suna telefonul. Una din cele doua secretare (un fel de fata babei) imi spune cu voce lipsita de inflexiuni ca Sefu’ vrea sa vorbeasca cu mine. Mi-l da la telefon. Sefu’ gifiie (urcase doua etaje in fuga, la el in birou) si zice ca imi simte lipsa si ma asteapta. Cealalta secretara (un fel de fata mosneagului) fusese bolnava, drept care toate programarile de examene orale si sustineri de doctorat ramasesera in voia intimplarii si autogospodarirea persoanelor direct interesate. Chestiunea odata clarificata, scriam protocolul si zimbeam pe sub mustata. Candidatul corespundea intru totul unui stereotip binecunoscut: Micut, dragut si cu barbutza, voce inalta si moale, imbracat intr-o combinatie suspect de perfecta, costum de afaceri cu mici quelquechosuri discrete, carora nici un barbat hetero nu le-ar da atentie. Un inel argintiu pe degetul de rigoare, despre care stiam dintr-o alta prezentare ca, daca se rasuceste de la un gest la altul, arata o piatra pe care nu reuseam sa o identific din sala. Probabil un safir asortat la culoarea ochilor. Ne privea serios si profesional, dar m-as fi asteptat, ca la surisul Giocondei, in secunda urmatoare ori sa ne dea cu tifla ca un pezevenghi ce era, ori sa aiba un orgasm. Ei bine si, peste toate astea, face in mijlocul expunerii o aluzie la cei trei copii ai lui. Probabil ca daca as fi fost ardelean mi-ar fi fost mai usor sa imi pastrez calmul de circumstanta si zimbetul la limita mustatii inexistente. Ar fi interesant de stiut la ce se gindeste un ardelean intr-un asemenea moment. Eu m-am gindit ca as putea sa ii scriu un mail si sa il intreb cum e cu cei trei copii. Poate ca mi-ar fi raspuns, poate ca, din vorba in vorba, ne-am fi intilnit la o cafea... “la Cina, sau la cinema”... Nu, Clementina, toate lucrurile care s-ar fi putut intimpla atunci mi-au fost dintr-o data atit de straine si indepartate, incit pur si simplu nu am avut nimic de spus.

In rest: Gogoscharski are un bandaj in culori pastel la mina stinga si, conform relatarilor Colombinei revoltate, vinatai asortate pe tot corpul. Si nici macar nu a reusit sa se califice la concursul de patinaj pe scari in jos, in ciuda stradaniilor si a echipamentului la moda pentru care si-a golit de curind pusculita. Nici voce nu mai are pentru ca, mi-a explicat Arlechinul (stia el ce stia), la acel concurs erau multi decibeli, iar el trebuia sa vorbeasca tot timpul cu unul si cu altul. In acelasi timp, pe alte meridiane, Prinzessa bea ceai si asteapta. Intr-atita s-a facut de lady englezoaica. Nimic altceva de spus.