Normalitate

Cind am inceput sa scriu acest jurnal, am facut-o pentru a da un exemplu de normalitate: o viata cotidiana fara handicapuri, discriminari, nevroze si tenebre. Mi-am promis (1) sa nu fac activism politic pro-gay; (2) sa nu ma uit la turpitudinile acestei lumi spunind: vai, ce ingrozitor, in ce lume traim! si mai ales (3) sa nu vorbesc despre fotbal. Exista totusi circumstante care, daca nu scuza incalcarea unor principii autoimpuse, cel putin ofera o explicatie despre cum s-a ajuns la asa ceva.

Domnu' Inginer a plecat la sfirsit de saptamina sa isi viziteze tatal, iar eu nu l-am insotit pentru ca aveam de lucru. Drept care, simbata pe la prinz, dupa curatenie, cumparaturi si alte urgente casnice, m-am urcat in masina si am pornit spre birou. Am lucrat citeva ore bune, in pauze am studiat la flaut, iar pe seara am iesit sa iau aer. Am fost pe insula de la Flaucher. Niste surate faceau un trio in padure, altele, in imediata lor apropiere, se dedau unor placeri singuratic-voyeuristice. La capatul celalalt al insulei, m-am asezat pe pietrele calde, in apropierea unui mosuletz cu slip inflorat multicolor tatuat direct pe piele. Cite doi, cite trei, cei care mai erau pe acolo isi spuneau povesti, schimbau replici amabile sau faceau planuri pentru seara. Cineva aprinsese un foc si facea un gratar. In sfirsit: M-am dezbracat, m-am intins cit eram de lung si am savurat ultimele raze de soare, linistea si fosnetul apei. La intoarcere, parca-parca m-ar fi tentat o portie de sarmalute romanesti in foi de vita la madam Mazarik, dar cred ca pina la urma nu mi-a fost destul de foame pentru asta.

Pentru ca descrierea sa fie completa, trebuie sa spun ca exact in acel timp se juca meciul de fotbal dintre echipele Germaniei si Suediei -- si anume, asa cum avea sa imi explice domu' Inginer cu vreo doua zile mai tirziu, nu in cine stie care oras, la sute de kilometri distanta, ci chiar aici, la München. Eram prins in capcana: Leopoldstrasse a fost blocata, 600.000 (!) de suporteri si-au dat in stamba dupa meci, iar eu nu am mai avut cum sa ies cu masina din garaj. Colombina imi daduse telefon: vroia sa il iau pe Gogoscharski de la o petrecere. Cu draga inima, dar cu conditia sa scap mai intii de aici. In speranta (naiva) ca spiritele se vor potoli in timp util, am asteptat. Pe geam vedeam in toate colturile barbati urinind sau vomind; femei in acelasi posturi prin tufisuri. Racnete, sirene, trimbite, sticle sparte, lozinci scandate. Am pornit pe strazi, intre timp eram lihnit de foame. Cartierul Schwabing e plin de circiumi, iar eu imi inchipuiam (alta naivitate) ca pot sa ma asez intr-una din ele si sa maninc oarece. Printr-o minune am gasit un supermarket deschis si mi-am luat un pachet de biscuiti si o sticla de suc de morcovi pentru bebelusi. Un politist mi-a explicat ca Leopoldstrasse avea sa ramina blocata pina la 4 dimineata. A doua zi, duminica, pe la ora 11, la vreo 30 de grade, mirosurile erau indescriptibile, inclusiv in subsolul cladirii noastre, comun cu al barului de alaturi, si in holul de la intrare. Armatele salubritatii nu reusisera inca sa adune toate gunoaiele si cioburile. Citiva clocharzi cu pungi de plastic adunau sticlele goale care de pe unde fusesera aruncate. Abia furtuna si ploaia torentiala de seara au reusit cit-de-cit sa spele dejectiile si sa atenueze mirosurile.

Dar ce vroiam sa spun de fapt: Oamenii de bine bucuresteni au reactionat cu indignare la parada gay acum vreo trei saptamini. Inutil sa mai fac comparatii: Este clar ca manifestarile microbistice au cu totul alt calibru si alte consecinte, si nu se indigneaza nimeni. Pentru ca, nu-i asa, manifestarile si obiceiurile majoritatii apartin prin definitie normalitatii.