Gradina

Cum urcam dealul, urmind curbele lenese ale strazii, incercam sa imi amintesc cum se numeste gradina de vara din virful lui. Eram pe Giesinger Berg, un soi de colina a Mitropoliei, singurul punct mai inalt din mijlocul campiei, in centrul orasului, dar iertat totusi de fanteziile arhitectonice ale diverselor Puteri din perioadele tirzii ale istoriei. Principalele edificii din zona erau cele monahale (foste cindva; acum vedeam printre ele o inchisoare de neimaginat in timpuri actuale, cu gratii groase la ferestre si vreo doua siluete nemiscate in spatele lor), apoi fabricile de bere. Numele era cunoscut, era locul unde se intilnesc politicienii la anumite ocazii, nici pe astea nu mi le aminteam, iar domnu' Inginer nu stia nici el. In postura de munchenez, el era, la urma urmei, inca mult mai proaspat decit mine. La intrare ne-a intimpinat firma arcuita deasupra: Nockherberg. Aha. Pai daca'i asa, hai sa intram. Frunzisul castanilor era inca proaspat, iar umbra lor subtire era deja binevenita. Domnul Paulaner (asa scria dedesubtul bustului de granit) privea cu hotarire pe deasupra. Ne-am intrebat o vreme daca de un "domn" era vorba. Sau poate de un "tovaras", am sugerat eu? Anuntat la toate buletinele meteo, un vint aspru de la Rasarit aducea peste noi stropi din fintina. De sub marginea farfuriei in care se aduna apa, o fetita cu par auriu privea cu evlavioasa incintare la sfantul Franz din Paula, de jos in sus.

A doua zi, duminica, in gradina noastra batea acelasi vint. Domnu' Inginer punea pistilul imens al mojarului de la bucatarie peste teancul de servetele, sa nu zboare. Am facut un apropo, el mi-a facut cu ochiul. Walter si Robert ne faceau complimente, Walter ne informa despre festivalul corurilor gay si urmatoarele excursii ale gay outdoor clubului, Robert se interesa de trandafirii mei, si amindoi isi serveau din cind in cind unul altuia mici intepaturi de cuplu intrat in al 45-lea an de viata comuna. De fapt, nici nu se potrivesc, comenta mai tirziu domnu' Inginer: Un berbec cu un taur, ca nuca in perete. Priveam, putin amuzati si putin induiosati, cum BMWul rosu cu care Robert isi facuse pe vremuri delegatiile de servici disparea la capatul strazii. M-am intors in gradina si am continuat sa plivesc buruienile pina cind nu am mai vazut nimic. Lalelele galbene si rosii luminau in intuneric.

Luni dis-de-dimineata ma priveam in oglinda de la baie: o basica mare in podul palmei stingi, ceafa bronzata, fundul alb. Fiind timpul sa trec la tinuta de vara, mi-am luat o pereche proaspata de lentile de contact. Arat ca un gradinar autentic? m-am informat. Eram inca ametit de somn, dar imi amintisem. O reteta de mult pierduta, o alchimie intreaga, din care facusera parte, cel putin de data asta: frunzisul proaspat si linistea castanilor, parul alb stralucitor si ochii albastri ai lui Walter, vintul aspru de primavara, vizita scurta si musafirii la umbra nucului, dar mai ales gradina, apoi lucratul pina seara tirziu si pina cind vazusem ca ceea ce ma incomoda in palma stinga era basica pe care o facusem de la sapaliga. Reusisem sa trezesc -- nu oboseala insasi, acea oboseala placuta care se revãrsa odata, seara in baia fierbinte si in asternuturile proaspat apretate de mama, ci amintirea acelei oboseli, pret de citeva secunde. Acum stiam din nou.