Iarba verde de acasa

Domnu' Inginer are la degetul mic vreo cinci fire de par aspru in culoarea pielii bronzate. Camuflajul este perfect, le descopar (dupa citi ani?) folosind simtul tactil. Draperiile albe se umfla usor, vintul aduce o idee de racoare: e inca vara. Si ultima zi de concediu.

Pentru ca vremea era prea instabila si drumul pe soselele romanesti prea lung si prea stresant, am scurtat concediul si am petrecut ultima saptamina la iarba verde de acasa. Dupa o perioada ploioasa si lipsit de freneziile mele gradinaresti, gazonul a crescut des si frumos. Chiar si in sera s-au copt doua pina la trei rosii. Prinzessa a venit in vizita, intr-o escala e excursiei in stil american: Europa de Vest in doua saptamini. Din cele 20 de examene de A level, a picat la mecanica, in schimb a luat la toate celelalte punctajul maxim. Acum este studenta la o distinsa universiate britanica.

Ungaria se compune dintr-o o autostrada lunga si dreapta, care incepe dupa Viena si se termina undeva in camp. Din loc in loc se gasesc moteluri cu ferestre spre aceeasi autostrada, pe care le folosesti de nevoie. La ambele granite trebuie sa ai rabdare si nu cumva sa scapi cuvinte nepotrivite, indiferent ce pasaport ai avea. Cam asta era impresia mea initiala, din care unele aspecte s-au schimbat in momentul in care, intorcindu-ne din Romania, ne-am hotarit sa avem o noapte linistita si sa vedem ceva mai interesant. Nu am pus degetul pe harta cu ochii inchisi, ci am rationat in mod logic. Pornind la o ora rezonabila a dimineatii de la Cluj, dupa un mic-dejun copios, ca toate celelalte mese din acea vizita intotdeauna foarte placuta, am ajuns pe inserat la Györ. Oras nu prea mare, dar nici prea mic, aflat la jumatatea distantei intre Budapesta si Viena (care, din aceasta perspectiva, poarta numele imposibil de Bécs!), basca sediu episcopal: Asta spune tot. Orasul (cel vechi, in orice caz) este o bijuterie pe care o privesti din toate unghiurile, de la romanic la rococo, si nu incetezi sa te minunezi. In fata cinematografului baroc, o tinara care in mod evident nu vorbea nici o boaba de germana incerca sa afle cit e ceasul, dind impresia ca si-a ratat intilnirea cu iubitul pentru o seara la cinema in doi. Ii arat ceasul meu, intr-o tentativa de comunicare nonverbala, fara cuvinte si chiar fara cifre. Ea se uita pe rind in ochii nostri si spune cu timiditate, ca si cind ne-ar fi incredintat un secret naiv: Ich kann blasen. Accentul german era dintr-o data perfect, iar uimirea noastra atit de mare incit nu am inteles imediat continutul acelor vorbe. Ich kann blasen, a repetat, eu m-am indignat gratios, am refuzat-o politicos si am trecut mai departe. Mai tirziu, domnu' Inginer a propus un posibil raspuns alternativ: Darling, si eu pot, ba chiar mai bine ca tine. Am obiectat ca nu avem termenul de comparatie necesar unui asemenea statement si a fost rindul lui sa se indigneze gratios.

La Hateg am fost luati in primire cu multa caldura de mama gazdei, fosta bucatareasa, care ne-a tratat regeste cu mincare dietetica (pentru ca fiica, gazda adica, avea ulcer). In afara de mincarea gatita profesional, ne-a imbiat cu frumoasele fete hategane. Cum, astazi am fost la plimbare pe Corso, nu am gasit noi nici o fata frumoasa, ca doar sunt atitea?! Stiam de pe Internet ca in orasul Hateg locuieste un tinar gay, chiar foarte prezentabil (ma abtin sa pun aici linkul respectiv pentru ca nu dorim, nu-i asa, continut indecent, dar poti sa ma crezi pe cuvint ca tipul arata bine), pe care mi-am inchipuit ca, ajungind acolo, il vom intilni intr-una din acele plimbari. Cam asa a si fost: Era una din acele duminici in care toata lumea este in febra nuntilor. In fata unui mare restaurant de pe una din marile artere principale, un tinar si o tinara executau un dans cu continut fara indoiala simbolic. El era inalt, bine facut, cu o camasa lunga cu tenta istorica, si dansa descult. Cum treceam pe vizavi (iar acea strada chiar era o mare artera de circulatie, cu patru benzi si strat de flori pe mijloc, deci distanta era considerabila), el ne-a urmarit cu privirea si la dus si la intors. Mai tirziu nu l-am mai vazut.

Am ajuns de comun acord la concluzia ca Gogoscharski s-ar fi plictisit ingrozitor cu noi la Hateg. Asa ca pina la urma a fost mai bine ca nu a venit, chiar daca si-a schimbat planurile abia cu doua zile inainte de plecare. Danemarca pare sa-i fi priit mai bine, in elanul lui de independenta personala, iar eu nu am fost acolo sa ii fac observatii cind sare peste cal. (Ceea ce nu inseamna ca Colombina si Arlechinul ei nu au facut acelasi lucru.) Am savurat ultimele zile de concediu acasa sau la lac. Luna septembrie la München este intotdeauna frumoasa si calda. Am inceput si sa lucram, cu mai mult sau mai putin entuziasm.