Dimineata inaintea plecarii

Cum stateam in bucatarie si imi sorbeam cafeaua, auzeam zgomotul cunoscut al unei masini care iesea din garaj si parcurgea cei citiva metri de alee serpuita spre strada. The Unspeakable cobora sa inchida poarta, urca din nou, apoi zgomotul se pierdea intr-o directie nedefinita. Dupa cum suna, masina ar fi putut sa fie un Porsche sau un Ferrari; in realitate era un Mini. Gurile rele spuneau ca, pentru a produce acel sunet, nu motorul si esapamentul, ci boxele masinii erau supradimensionate. In realitate cred ca era numai rezonanta aleii si a peretilor de beton.

Putea foarte bine sa fie o scena de action movie: Raufacatorul bantuind orasul, facind avioanele sa explodeze, raspindind panica in rindurile cetatenilor si rizind malefic, iar eroul prinzind-i urma, dejucindu-i planurile, salvind omenirea si rapind (desigur fara intentie) milioane si milioane de inimi tinere din care, vai, numai una era aleasa. Si unul si celalalt ascunsi sub o masca de boy next door, iar masina, ca si calul lui Fat-Frumos, avea un aer prafuit de second hand, dar o apasare de buton o facea sa depaseasca la viteze supersonice, sa zboare peste intersectii blocate si sa declanseze arme si sisteme de aparare nemaivazute.

Care din roluri i se potrivea cel mai bine vecinului nostru? La cit il iubeam noi, desigur ca rolul negativ: parul slinos, privirea in gol si izbucnirile bruste corespundeau. Urcati in avion, l-am fi descoperit printre pasageri, l-am fi urmarit cu privirea, i-am fi vazut broboanele de sudoare de pe frunte si tremurul miinilor cind turna continutul sticlutei de Jaegermeister in telefonul mobil (poate tragea inainte o dusca, ce mai conteaza), iar domnu' Inginer il oprea la timp sa formeze codul secret care detona bomba si salva 120 de pasageri plus doi piloti si patru stewarzi gratiosi, basca jumatate din populatia terestra a Londrei. Sau poate ca, dimpotriva, The Unspeakable era tocmai cel care descoperea complotul si impiedica la timp atentatul? Apoi, ca intorsatura sa fie completa, imi declara ca ii plac la nebunie exercitiile mele de flaut, eu imi dadeam dintr-o data seama ce vecin nepretuit avem si imi retrageam urgent reclamatia de la politie pentru acele doua cuvinte pe care mi le-a spus acum doua saptamini dupa o jumatate de an de tacere? Sau, a treia posibilitate, pur si simplu Johnny English?

Rideam, dar rideam fortat. Un fel de trei intr-o barca in drum spre Londra: Gogoscharski, domnu' Inginer si cu mine, mergind sa vizitam Prinzessa, calatorie planuita, asteptata si pregatita de luni de zile. Am mai zburat la Londra la citeva zile dupa acel 11 septembrie. Senzatia este aceeasi. Dar stiu: Undeva deasupra Canalului, anxietatea face loc bucuriei, iar, cind avionul aterizeaza, se aude rasuflarea usurata a sute de oameni, din avion si de acasa. Avionul atinge pista de aterizare, se mai ridica putin, apoi da cu coada de pamint si bucataria zdrangane. Vocea mucalita a pilotului: Stimati pasageri, dupa cum desigur ati observat, am aterizat la Londra. Toata lumea moare de ris. Apoi ne inghesuim la iesire, facem planuri si bancuri, coada de la controlul pasapoartelor nu mai conteaza, iesim fluierind din cladirea aeroportului.