O ora mai tirziu, ajuns acasa, aveam sa privesc in oglinda de la baie si sa constat ca am cearcane, ceea ce mi se intimpla extrem de rar. Ma enervasem cumplit, incercasem sa dorm noaptea trecuta, ma rasucisem de pe o parte pe alta, plecasem in sufragerie sa citesc, dormisem vreo patru ore, la birou fusesem teleghidat. Apoi fusesem pe punctul sa ii declar razboi Paolei, ceea ce ar fi fost o prostie. Treaca de la mine: am pus mina pe telefon, am vorbit cu cine trebuia sa vorbesc, pe Paola am bagat-o, virtual, in ma-sa, conflictul s-a aplanat. Am decis ca merit o cina la italianul de dupa colt.
Alain Delon m-a intimpinat la usa in toata stralucirea celor 28 de ani si mi-a oferit masa obisnuita intrebindu-ma daca imi convine. Asta seara singur? s-a minunat. Peste doua-trei minute a aparut si domnu' Inginer: renuntase la computer si pijama. O intilnire in doi, intr-o carciumioara la sosea, e lucru rar si merita osteneala. I-am povestit cum au evoluat lucrurile, el mi-a raspuns cu relatari din laboratorul lui, una, alta. Am savurat fileul de somon cu struguri: Numai eu, pentru ca el a ramas neclintit, imi tine companie, dar nu maninca nimic. (Doar la portia finala de tiramisu, tot cu struguri de sezon, nu a rezistat.) Bucatarul italian este fara indoiala un original, si inca unul genial.
Salutari de la Liviu, ne-a spus Alain Delon. Domnu' Inginer si cu mine ne-am uitat unul la altul, intrebindu-ne ce gafa ireparabila suntem pe cale sa facem. Colegul meu, ni se explica. Domnu' Inginer, intr-un moment de prezenta de spirit, isi aduce aminte de 2 Mai, de flautist si cantatrice (Liviu si Alfredo, o poveste picanta ramasa probabil numai in memoria noastra), si intreaba: Cum, era roman?! Eu imi aduc aminte de singura ocazie cind vorbisem romaneste in acel local, seara pe care o petrecusem acolo cu cei doi profesori de la Politehnica. Tradusesem tot meniul de la un capat la altul, o data pentru vederea de ansamblu, apoi inca o data pentru decizie si comanda. Numitul Liviu asteptase cu rabdare impecabila, ca un chelner de casa mare, cu lumbago si suvite blonde, luase comanda in germana si raspunsese cu obisnuitele aproximatii gramaticale care il faceau sa treaca drept italian.
Ce mica e lumea, filosofam inca o data, impingindu-mi bicicleta prin noaptea de toamna si ceata suptire care incepea sa se lase. Apoi l-am invatat pe domnu' Inginer cuvintul romanesc "zgripturoaica" si i-am spus vechiul banc studentesc: Stii care e diferenta intre Paola si Muma Padurii? Muma Padurii era rea, dar era buuuna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu