Blind date

E 8 si un sfert. Desi copilele de deasupra se joaca de'a indienii (cea mare) si racnesc ca din gura de sarpe (cea mica), iar alaturi urla un televizor dogit (al maica'mii), renunt sa mai adaug fericirii generale exercitiile mele de flaut si ma opresc sa-ti ofer aceasta mica poveste. Sper ca apreciezi. Incearca sa intelegi. Si eu incerc.

Sedeam pe ghizdul fantanii. In spate, clipocitul apei si racoarea binevenita la sfirsit de octombrie. In fata, zgomotul alb al bulevardului. La dreapta, cenusiul Universitatii. Ai ghicit: Bucuresti. Asteptind devirtualizarea unei aparitii de internet, cum bine ma cunosti, meditam asupra serii precedente: Il asteptasem pe Sorin la gura de metrou si nu stiu de ce m-am lasat convins sa plec cu el cu masina cind as fi ajuns incomparabil mai repede cu metroul prin nebunia de la ora 7. Un tinar de vreo 25 de ani, in tricou rosu, mi-a adresat un zimbet plin de invitatii. M-am intimidat (imi vezi deja aureola) si l-am ignorat, iar el nu a insistat. Ceva mai tirziu (Sorin statea in ambuteiaje consecutive) a vorbit la telefon si s-a mutat pe trotuarul de vizavi. Deci, judecam eu in mod logic, trebuie sa fi avut un blind date. Zimbetul pe care mi-l adresase era un simplu test, iar rezultatul fusese clar: *inainte* nu stiuse cum arata persoana, iar *dupa* aflase ca nu eram eu. Simplu si logic.

In cazul meu, recunoasterea a fost cel putin la fel de simpla. Leganarile de solduri erau inconfundabile. Se intinerise cu vreo 10 ani, internetul e rabdator, iar pe mine nu physicul ma interesa. I-am spus ca sunt lihnit de foame dupa cursuri si discutii de proiecte, drept care mi-a sugerat binecunoscutul restaurant cu specific pescaresc din imediata apropiere. Am acceptat in lipsa de altceva. Am incercat sa comand o bere pe post de aperitiv, care sa-mi dea timp de gindire si alegere. Ospatarul tinar si bucalat mi-a spus: Nu se poate. La noi se ia toata comanda odata. Asta e regula. M-am intors spre amicul X si l-am intrebat amabil: Mergem in alta parte? Am ramas totusi. El mi-a dat unele detalii: Nu, restaurantul nu era in proprietatea statului si poporului, dar nici departe. La sfirsit am constatat ca il stie pe ospatar pe numele mic, ca si pe bodyguardul de afara, cu care era frate de cruce. Bodyguardul a tinut neaparat sa imi spuna, stringindu-mi mina la nesfirsit, ca el nu este, ca el nu are nimic de a face, ca el are nevasta si onoare de familist, sa nu imi inchipui altceva.

Si apoi, coborind dealul pe la Telefoane si traversind Cismigiul, meditam la cele intimplate. La urma urmei, fusese o intilnire placuta. Combinatia de unghii perfect lacuite si barbichon carunt, nu departe de statuia lui Kogalniceanu, avea ineditul ei. Camasa era ea insasi o opera de arta contemporana. Iar, factor decisiv, personajul astfel ambalat era in mod incontestabil cult si bine educat. Restul este existenta: drama existentei, comedia existentei, oricum nimic din ce mi-as permite sa judec. Bucuresti, in octombrie 2006.

Bucuresti 2006: Dedesubt o vecina pocaita, povesti de povesti, din ultimii 25 de ani, sotul plecat in tari arabe, amor cu vecinul de palier, marturisiri in bucatarie (prin geamul deschis se aude: ce sa fac draga, imi trebuie, nu ma pot abtine), paruiala cu nevasta vecinului, birfe, certuri, discutii. Acum fiul studiaza teologia. Deasupra alti vecini, alte povesti, betiile tatalui, vaicarelile mamei si bataile conjugale, apoi patul scirtiind. Acum fiul are el insusi copii, doua fetite care se joaca de-a indienii (aia mare) si urla ca din gura de sarpe (aia mica). Si unii si altii se intilnesc cu mama la cumparaturi si intreaba: Da' cine cinta acolo? Aa, daa, fiul dumneavoastra, am banuit eu. Flaut? Tare-mi place cum cinta.

Incerc sa inteleg si nu stiu daca pot, nu stiu daca trebuie. Pe raftul din biblioteca pe jumatate golita ma asteapta pasaportul german si biletul de avion. Nesfirsita tristete de o zi.