Limerick

Ei bine, da, n-am mai scris din ianuarie. In speranta ca ti-ai pus ambele maini in solduri, ca sa arati ca un vestigiu antic, ca o amfora descoperita in rada portului de la Callatis, cind ai tastat acele reprosuri, iata o mica poveste, absurda ca un limerick.

In timp ce gateam fusilli alla siracusana, scapat de proiecte, situatii, rapoarte, dar mai ales de colege cu coatele ascutite, domnu' Inginer ma vizita la bucatarie si incerca sa cinte "Pasarica, muta-ti cuibul si te du". La cursul de romana, la exercitiul de ascultat si inteles, le pusesem sa asculte Ileana Sararoiu si ma distrasem copios, pentru a mia oara, de patetismul romantei care ameninta acum sa devina obsesie.

De unde o aveam? Incearca sa iti inchipui cum eu, in costum de lupta, iau cu asalt vreo librarie bucuresteana sau, si mai si, clujeana, si imi cumpar CDul corespunzator. Poti? Ai dreptate, povestea incepe altfel: Eu, in costum de lupta, intru pe #gaybucuresti, spun, bun obicei, "Buna ziua, doamnelor si domnilor" dupa care las chatul sa mearga in legea lui si imi vad de treaba. Cindva apare un oarecare Harald, care n-are habar nici de Germania, nici de nemti, in schimb are humor si romanze. Dupa vreo luna de conversatii scurte si ocazionale, era singurul personaj cu care as fi vrut cu adevarat sa ma intilnesc si sa-l vad la fata. Evident ca ne-am dat intilnire. "Odata vine omul in Romania. Cind vrei tu. Imi fac timp." Am stat printre cartile de la Dalles cam cu o ora mai mult decit as fi avut nevoie. Apoi inca vreo jumatate de ora la intrare. Etc., etc.

Apoi imi dadusem intilnire cu Mihaela, draga de ea. (Mihaela, pronuntata cu accent rusesc, cu ie in loc de e.) Avea sa ma sune cu o ora inainte sa fie gata, ca sa stiu si sa vin. Am asteptat pina cind am presupus ca ar fi gata, si am sunat-o din nou. Ah, mi-a spus, dar nu pot ca am [nu mai stiu ce] de terminat.

Sa nu crezi ca nu am intelegere. Am foarte multa intelegere. Am protestat vehement, iar Mihaiela, cum spuneam: draga de ea, a iesit de la redactie si a venit la Da Vinci, parasind noul numar, ca sa ma vizioneze pe mine. In acest paradis artificial care era opera mea, oh. Mie nu imi pasa, oh. (Citatele din Liliana, poeta, tradeaza o dispozitie periculoasa.) Dar am fost galant, asa ca la despartire mi-a declarat ca ma iubeste. Cred ca mi-as fi dorit chestia asta foarte tare acum aproximativ 30 de ani. I-am spus ca si eu o iubesc, la nebunie.

Dar altceva vroiam sa-ti spun. Numitul Harald, de atunci, nu a mai scos un cuvintzel. Nici macar pe messenger, unde se vedea clar ca e prezent. Si acum sa meditam putin la faptele si la oamenii acestei lumi: Nu am reusit sa imi inchipui altceva decit ca toata povestea ii este ingrozitor de penibila si nu stie ce sa spuna altceva. Asa ca nu mai spune nimic. Si nu va mai spune vreodata nimic, niciodata, in directia mea. Iar eu voi continua sa ma mir si sa incerc sa inteleg si, suprema naivitate, sa astept un raspuns. Ca in serile'acelea care, zice-se, mai revin. Noapte buna.