Jazz

Intirziasem. Daca as fi uitat de tot, nu as fi fost decit consecvent: Imi propusesem sa petrec citeva zile in care sa fiu de o lene... cum sa spun? Mare de tot. Numai ca aranjasem intilnirea si domnu' Inginer imi adusese aminte de ea in ultimul moment. De la coltul strazii am auzit muzica, incepuse deja. Walter mi-a facut cu mina de la masa pe care o rezervase si pentru noi. Am ramas descumpaniti in usa, ar fi trebuit sa trecem chiar prin fata cintaretului, periculos de aproape, dar el ne-a invitat cu un gest larg intre doua strofe. I-am raspuns cu un zimbet si o reverenta, si am trecut. Intre Walter si Robert statea un tip bine, la vreo 30 de ani. Aha, m-am gindit, asta trebuie sa fie prietenul lui Walter cu buzele uscate; despre el povestise Jean-Noel lingindu-si buza de sus cu un gest care promitea pornografii intregi. (Iar Walter il facuse, ca de obicei, cotoroanta batrina.)

Bésame mucho, cintat lent si tenebros, era prea patetic ca sa-l pot lua in serios. Am inceput sa ma uit in jur. Café Santos era genul de cafenea "cu public mixt", cum spuneau ghidurile de specialitate. Acum era plin in marea majoritate de barbati, cunoscuti de-ai cintaretului, si cunoscuti de-ai cunoscutilor (asa ca noi). Incet, recunosteam personajele, inspirat de Walter care imi sufla din cind in cind la ureche frinturi din povestea fiecaruia. Tinarul dintre el si Robert era fiul unui prieten din scoala, care facea si el moda, piesa lui de rezistenta era zgarda pentru catel cu cristale Swarowski; traia undeva aproape de Alpi, la margine de padure, doar cu calul si ciinele lui. Vizavi, cei doi doctori: dermatologul (un fel de Putin cu o gura mai mare si mai senzuala) si pneumologul (obosit si neras, amintind mai degraba de un criminal recidivist); nu erau impreuna, erau numai buni prieteni, mi-a explicat Walter. In coltul opus, un fel de George Clooney, pe care il stiam de la cercle français, dar nu-mi aminteam cum il cheama. Acum era cu cineva care nu putea sa fie decit prietenul lui. Si inca multi altii. Printre ei, barmanul cu o figura usor depasita de evenimente. (Ce bine ca tocmai am mincat acasa, mi-am spus, amintindu-mi cit imi asteptasem pizza la recitalul trecut.)

In tot publicul erau trei femei – Almodovar ar fi fost in elementul lui. Prima era singura si statea la bar. Avea vreo 35 de ani si o figura melodramatica, rujul vizibil, putin sters (probabil imprimat pe buza paharului de bere), citeva suvite de par ii scapasera din agrafe. Fuma si parea sa astepte pe cineva, pe oricine, pe un barbat. De ce tocmai intr-o cafenea gay, m-am intrebat? Poate ca tocmai asta era melodrama. A doua avea vreo 70 de ani si era pusa pe petrecere. Cintaretul facuse greseala sa-i dea putin microfonul, sa spuna doua cuvinte, nu mai stiu ce anume, si ea nu se mai oprea: ce seara placuta, ce muzica buna, ce cintaret excelent, dar ea nu e decit o spectatoare, nu are nici un cuvint de spus. (Se vede, comentase lumea prompt.) Dansase in mijlocul salii pe un cintec focos, dind din solduri, ridicind un picior peste capetele celor de la mesele din fata, azvirlindu-si fustele.

A treia femeie m-a fascinat. Venise tirziu si se asezase la masa cea mai apropiata de intrare. Era o negresa, mare, impunatoare, puternica. Mahalia Jackson, Aretha Franklin, Weather Girls, poate chiar Tina Turner. Asculta cu mare atentie, fara sa se lase prinsa in ritm, nemiscata. Abia mai tirziu, aproape de sfirsit, cind cintaretul isi intrase in voce, atmosfera se incinsese si toata lumea trepida, avea o miscare abia perceptibila. Pentru un moment i-am prins privirea de la distanta, si mi-a zimbit. Avea un zimbet de o infinita bunatate si forta.

Cind am ajuns acasa, dupa miezul noptii, ne-am pus bicicletele in coltul lor si ne-am asezat pe banca din gradina, la clar de luna si parfum de liliac inflorit. Apoi ne-am dus la culcare si am adormit tinindu-ne strins de mina.