05 septembrie 2007

Prezentul trecut sau trecutul prezent?

(lui Vlad Stroescu)

Cu zece ani in urma, spuneam, am parasit Colombina si m-am mutat la mahala. Acuma n-as putea sa spun exact care cartier al orasului meu de adoptiune merita aceasta denumire; la Bucuresti ar fi fost mai simplu, stiu. Mahalaua este, prin definitie, o zona geografica, drept care ar trebui descrisa in coordonate spatiale; despre mahalaua mea nu pot sa spun decit ca era o asezare de case simple, construite spre sfirsitul anilor '50, cind ruinele mai erau inca prezente si Muntele Olimpic sau, de ce nu, Olimpul Münchenez, in jurul caruia avea sa se adune in 1972 un furnicar intreg preocupat de rapide miscari si contorsiuni ciudate, nu se contruise inca. (Sa mai spun aici ca Olympiaberg, ca si Teufelsberg de la Berlin, astazi obiective mai mult sau mai putin turistice, sunt construite din molozul numitelor ruine.)

Casa in care stateam intrecea in acustica orice bloc din Crangasi sau din Rahova. Sunetele pe care le-am auzit in primele zile (si am continuat sa le aud timp de aproape sase ani) le-am interpretat impreuna cu domnu' Inginer ca fiind plimbarea lui Frau Spitzel cu hipopotamul prin apartament. Spitzel insemnind in germana spion, ma gindeam sa fi fost vreun James Bond incognito. Prin proportii, aveam sa aflu nu peste multa vreme, Frau Spitzel era ea insasi un fel de hipopotam, dar unul cu picior de lemn. Si mai avea (asta am aflat de la Herr A., care o admira fara incetare) si bronsita cronica, desi, spre norocul meu si deosebirea de Herr A., nu era fumatoare. Combinatia celor doua dimensiuni, a starii de sanatate pulmonara si a amplitudinii corporale, rezulta noaptea intr-un sforait sonor. Sigur ca asta ma trezea uneori, dar prefer din principiu sforaitul vecinilor zgomotului de autostrada, de exemplu. (Sforaitul domnului Inginer nu intra in aceasta discutie, este tot o chestiune de amplitudine.)

Frau Spitzel venea acasa incetisor, cu piciorul de lemn si cirja, de-a lungul blocului si trecind pe sub ferestrele vecinilor. Parea sa aiba vreo 30 de ani, dar stii cum sunt femeile germane, atemporale. O auzeam de la distanta rizind cu pofta. Cind se apropia, gaseam vreun pretext sa ies la fereastra bucatariei si sa o salut. Ach, Herr Collodi, iar faceti mincare indiana, miroase delicios! Mmmmmm! Si auzeam mai intii scarile de lemn, apoi podeaua scritiind sub pasii ei.

Au trecut anii si a venit timpul sa ma mut. Ramii sanatoasa cucoana, ca-mi iau geamantanul si plec, i-am spus pizzerului de origine afgana care imi inchiriase apartamentul la un pret modest. M-a privit nedumerit. In locul meu s-a mutat un alt afgan, vreun var de-al lui, cu aer intelectual si studii la Bucuresti. Pe Frau Spitzel, in nebunia mutatului, nu am mai apucat sa o invit la masa cum aveam de gind. Locuinta mea de vara (dar ce vara, vara lui 2003!) a fost evident la tzara, unde nu am rezistat prea mult din motivele cunoscute. Si toate aceste peregrinari arunca numita mahala müncheneza intr-un trecut aproape mitic.

Duminica trecuta, gãina implicata de postul precedent fiind consumata (am folosit o reteta italiana), ne-am luat bicicletele si am pornit spre Detterbeck sa mincam inghetata. Apoi mai departe, prin mahala, am ajuns la riu, am luat-o in josul lui pe mal si prin Englischer Garten, in fine am cotit-o printr-o alta mahala si am ajuns din nou acasa, vitezometrele noastre aratind doua cifre diferite a caror medie aritmetica era in jur de 50 km. Nebun cum esti citeodata, ai fi fost in stare sa mergi si pina la Freising, mi-a spus domnu' Inginer rizind, asta ar fi fost 100 km! Numai ca ma intorsesem la rezon din timp si proprie initiativa.

Acesti 50 km pe o traiectorie mai mult decit circulara, alambicata, au fost o calatorie in timp. In mahala, asa cum o regasiseram, nu se schimbase nimic, pina si numele afgan de pe butonul soneriei care imi apartinuse pe vremuri era acelasi. Frau Spitzel era tot acolo, ceilalti vecini la fel, in fereastra lui Herr A. atirna aceeasi poveste despre primaria orasului care il persecuta si impiedica sa-si faca cercetarile si studiile revolutionare. Toate astea desi intreaga mahala ar fi trebuit sa fie demolata si modern reconstruita de mai multi ani de zile. Si uite asa, Vlad, eram in acelasi timp in trecut si in prezent, in timpul tau bidimensional cu o coordonata pozitiva si una negativa. Ramine de cercetat care din ele era cea pozitiva si care cea negativa, adica daca avem de a face cu un prezent deja trecut sau cu un trecut mereu prezent.

2 comentarii:

Vlad spunea...

Haaaaa, foarte ingenios! Excelent exemplu.

Pentru că nu ştiu să merg pe bececletă, bececleta mea zace în pod de aproximativ 20 de ani, unde a fost pusă ca nu cumva să fac vreun accident, pe vremea aia copil fiind. Tot stând ea pe loc, a căpătat în schimb capacitatea de a becela în timp, aşadar, deşi nu mă plimb cu bececleta în spaţiu fiindcă nu ştiu să merg cu ea, mă plimb cu ea îm timp, de fiecare dată când ajung prin pod, în vechea mahala. (Îi zic veche nu din romantism, ci fiindcă de acolo am plecat în altă mahala).
Pe de altă parte, eu am călătorit în spaţiu fuuuuarte puţin, spre deosebire de domnia voastră. Cea mai mare călătorie a fost asta, dintr-o mahala în alta, restul e ficţiune.

Pinocchi0 spunea...

Pina la urma orice calatorie se reduce la deplasarea dintr-o mahala in alta, fie si din Crangasi in Mittelsendling. Mai interesante sunt, evident, calatoriile in timp. Eu unul am invatat sa merg cu bibicleta la o virsta destul de inaintata, 14 ani, pe baza de explicatii si fizica, forta centrifuga si centripeta. Si a functionat! Cam tot pe atunci am invatat si sa inot. Deci, Vlad, niciodata nu e prea tirziu.

In alta ordine de idei, scuze pentru chestia cu moderarea comentariilor. Este greoaia si inutila, drept care am eliminat-o. Si acum astept sa curga comentariile...