05 octombrie 2007

La Cuibul Cucului, seara, la un pahar de vin rosu

Peste Mihai am dat buzna coborind din tramvai acum vreo 15 ani. Imi fusese asistent la nu mai stiu care laborator de pe vremuri, si evident ca nu isi mai aducea prea bine aminte de mine. L-am salvat apoi de mai multe ore pe care le-ar fi petrecut altfel intr-o umezeala rece si nesuferita (clima müncheneza este de cele mai multe ori asa cind vii de la Bucuresti) si am devenit, pina la disparitia lui ulterioara, buni prieteni. Il vizitam din cind in cind seara, la un pahar de vin rosu. Drumul dura fix o jumatate de ora si tocmai despre asta vroiam sa povestesc, pentru ca este una din amintirile mele cele mai stranii din acea perioada.

Intram pe autostrada cam pe unde incepea ea, pe ring, si mergeam o buna bucata de vreme, pina cind vedeam niste lumini insirate unele dupa altele si clipind prin intuneric. Acolo se termina autostrada. Se ingusta, treceam intr-o rina pe partea stinga si mergeam mai departe pe sosea pina la prima intersectie, apoi pe o strada oarecare prin sat. La capatul satului, o sageata alba, fosforescenta, arata spre Kuckucksheim, care ar fi un fel de Cuibul Cucului. Ei, si mergeam intr-acolo prin padure (primavara strada aia era plina de broaste tzopaind de nebune prin fata masinii), apoi intram pe o alee lata cit masina. Una din porti era mereu deschisa, intram si ma opream pe singurul loc de parcare pentru musafiri. Aveam in fata un brad gros si vedeam in lumina farurilor un semn de circulatie pus pe jos si sprijinit de brad: Atentie, reni. Stingeam farurile. Coboram, incuiam masina cu o anume frica (nu m-am simtit niciodata in largul meu pe intuneric), si incepeam sa vad tot felul de jivine. Uneori niste puncte luminoase care nu am stiut ce sunt, cum zburataceau prin ploaie. (Mihai mi-a spus ca sunt licurici.) Alteori, pe vreme buna, era puzderie de stele deasupra, si acolo unde nu le mai vedeam intelegeam ca era conturul acoperisului; si vedeam din cind in cind un fel de pisica, adica umbra unui fel de pisici, dar cu o coada mai stufoasa si cu altfel de mers, mai putin felin. (Mihai bombanea ca ii rodeau furtunurile si cablurile de sub masina.) Apoi ajungeam in sfirsit la aleea luminata si la butonul soneriei, pe linga fintina cintatoare, la usa din dos.

Nu l-am mai vazut de citiva ani. Obisnuiam sa ii scriu mailuri in doua cuvinte: Mai traiesti? Iar el imi raspundea cu numele vreunei cârciumi si ora la care ne puteam intilni la o bere. O vreme mi-a raspuns ca e cine stie pe unde, prin care tara si pe care continent, apoi nu i-am mai scris. Autostrada nu mai are lumini clipitoare in locul ala, tronsonul cel nou a fost dat in folosinta si capatul lumii s-a mutat atit de departe, incit nu mai pot sa ma duc acolo seara cu masina la un pahar de vin rosu.

6 comentarii:

greenfield spunea...

Sa inteleg ca traiti undeva prin alte tari? E bine, cum va e pe acolo?

Pinocchi0 spunea...

Da. Multumesc, bine. Si dumneavoastra? :-)

Vlad spunea...

Păi acum capătul lumii e în amintirea dumitale. E interesant că lumea se termină undeva în capul nostru, unde a şi început.

A. spunea...

Reni?? Lângă Muenchen??? Haida-de!

Vlad, te fandoseşti! Capătul lumii e la Coloanele lui Hercule, o ştie toată lumea! Eu însumi am fost acolo şi m-am uitat în jos - hău, mânca-ţi-aş! Doar apa Mediteranei care se prăbuşea fără sunet... Şi cred c-am zărit şi-un spate de ţestoasă gigantică, dar nu garantez, că era noapte şi eram cam pilit...

Pinocchi0 spunea...

Ai dreptate, Colombina s-a amuzat copios acum nu spun citi ani sa vada cu cita frica ma uit in jos, peste balustrada, cind traversam Gibraltarul cu vaporul. La drept vorbind, nici eu nu mi-am explicat emotia asta la vremea respectiva, dar acum, daca ma gindesc bine, asa trebuie sa fi fost: ce hau, cind te uiti in jos!

Cit despre reni -- tocmai asta era partea cea mai exotica a povestii. Iar semnul "atentie reni" era cu mult mai exotic decit ar fi fost renii insisi.

Livia-lila spunea...

dada nu-i asa, la ce bun sa te mai duci acolo cand magia a disparut? avem asa puncte de magie in viata. apoi trec, lucrurile se desira, iar tu mergi, umlbii, mereu miscandu-te. apoi dai peste altele si tot asa. marfa preumblarea asta desirata, nu?