Adevarul despre Strada Distinctiei, o poveste nelalocul ei

Vlad are si de data asta dreptate: Nu e deloc o poveste buna. Este chiar nelalocul ei. De cind mi-am schimbat calculatorul si l-am trecut pre linie moarta pe cel vechi care facea un zgomot infernal cu ventilatorul lui, la noi in birou e o liniste mormintala. Iar colegul meu, Jürgen Grossvogel, cu urechea lui muzicala absoluta, pare sa tina foarte tare la ea, protestind vehement cind aude de dincolo de raftul cu carti ca fosnesc prea tare din dosare sau ca bat campii la tastatura. Iata de ce mi-am comandat la calculatorul cel nou o tastatura perfect silentioasa.

Ei bine, de data asta am inceput sa chicotesc. De fapt "chicoteala" a fost la inceput, cind inca ar fi putut trece drept exclamatia unui soricel scotind capul dintr-un dosar prafuit, vazind ca s-a facut lumina si spunind patetic pe limba lui, ca Liliana, poeta: "Vai mie, caci tu nu ai psihologie!" Dar soricelul s-a transformat intr-un sobolan cit toate zilele, sobolanul in viezure, viezurele in hiena (si stim noi cum rid hienele, aah!), hiena in urs alb care a fost imediat capturat si dus la Thalkirchen, la gradina zoologica, pentru Zwangsfortpflanzung. Acolo, contrar asteptarilor, in loc sa produca un nou Knut, a nascut ca regina din poveste un ciocan si o foarfeca chirurgicala curbata, cu ciocanul nu stim ce s-a intimplat, dar foarfeca a luat-o ingrijitorul acasa, a taiat cu ea salteaua cea veche in care banuia ascunse mai multe milioane de marci vest-germane provenind dintr-o evaziune fiscala amnistiata intre timp, din saltea a iesit un arici amusinind pe la colturi, ariciul s-a dat de trei ori peste cap si s-a transformat intr-un broscoi, ingrijitorul de la Zoo l-a pupat dulce pe virful nasului, iar la capatul unui sir divergent de metamorfoze a trebuit sa ii explic scortosului meu coleg de birou de ce rideam.

Numele Vogel este un nume comun, mai frecvent in zonele umede sau mlastinoase, intilnit si in Delta Dunarii in varianta птица. Pe Mona Vogel, de exemplu, am cunoscut-o acum vreo 10-15 ani participind la seminarul ei de comunicare strategica si NLP. (Avea gitul lung si era foarte muzicala, pe vremea studentiei se intretinuse dind lectii de pian.) Jürgen e cu totul altceva. In ciuda numelui si a nationalitatii germane, e mic de statura. Pina nu de mult, era coafat cu chelie si plete de jur imprejur, fapt pentru care ar fi trebuit de fapt sa il cheme Geier, alt nume frecvent, mai des intilnit insa in zonele muntoase. Dar ce vroiam sa spun. Originea lui Jürgen Großvogel este incerta. Sau cel putin era pina azi de dimineata. Aflind povestea Distinctiei in traducerea mea libera intrerupta de hohote de ris homeric, a avut o revelatie. A compilat si inteles brusc fragmente de propozitii scapate de tatal sau de-a lungul anilor, de fiecare data cind il chestionase asupra genealogiei familiei. Pentru ca Jürgen construieste cu o incredibila acribie arborele genealogic al Grossvogelilor. Adevarul revelat este ca Grossvogel senior emigrase in perioada tulbure de la sfirsitul razboiului. Voise sa treaca muntii pedestru. Se suise pe o parte si nu se mai indurase sa coboare pe cealalta, ar fi fost mult prea aproape pentru scopurile si planurile lui, ci o luase asa, pe creasta, singuratic (deficienta ereditara, dupa parerea mea), mincind ba un pumn de zapada, ba niscai afine, dupa anotimp. Ajuns pe vreme de dezghet la Cadrilaterul Boemiei, optase pentru laturile nordice, unde spera sa mai gaseasca zapada cu care sa-si potoloeasca setea dupa descinderea imprudenta din salinele de la Salzburg. In final a ajuns in Hessen, la nord de Frankfurt, si s-a aciuit pe un virf de munte, un fost vulcan din cine stie care era geologica.

Asta a fost tot. Muntii s-au terminat si el a ramas cocotat acolo simulind o amnezie totala, mentionat in literatura postbelica timpurie drept 'the fool on the hill'. A ramas pina cind a inceput constructia binecunoscutului turn de televiziune. Nu e adevarat, muntele nu s-a numit intotdeauna Vogelsberg. Adevarul este ca Grossvogel senior, inca de pe atunci trecut de prima tinerete, le-a soptit asta, culcat la mica inaltime dar pe o craca mai groasa, indragostitilor care se aventurau pe acolo, in timp ce fetele se rezemau de copac cu un pantof intr-o mina si cu tocul rupt in cealalta, iar baietii gaseau de cuviinta sa le sarute. Prefixul "gross" l-a lasat la o parte, manifestind o sfiiciune aparte si crezind ca tot ce e mare trebuie sa fie si lipsit de distinctie si eleganta. A fost felul lui de a aminti si de a-si aminti. (Recursul la aceasta metoda, ca si anumite mentiuni din lucrarea neterminata a lui Maurice Halbwachs despre memoria colectiva ma fac sa banuiesc o incursiune alsaciana, dar asta pare a fi un anacronism pe care nu il voi dezlega aici.) A fost, zic, felul lui de a-si aminti si de a povesti lumii despre nefericita lui mama, Distinctia Pasaroiu.

O poveste trista si foarte, FOARTE nelalocul ei, a spus Jürgen Grossvogel categoric. Nu e nimic de ris in asta.