07 februarie 2008

Camera de alături

Merg de mai multa vreme sa maninc de prinz intr-o cafenea de peste drum. Mai multi colegi de-ai mei merg acolo, cunoscuti mai de aproape sau mai de la distanta, angajati la firmele vecine, pe care ii stiu acum prea bine din vedere. Vara iesim la mesele de pe terasa. E liniste si umbra.

Vedeam din cind in cind un profesor. Il stiam de o buna bucata de vreme. Cind mi-am terminat doctoratul, el a impartit “in cadru festiv” diplomele, si pe mine m-a strigat Frau Collodi, ceea ce evident ca m-a enervat. Era un tip foarte pasnic. Si nu era genul de profesor cu par alb si virsta matusalemica, trebuie sa fi avut 50 si’un pic de ani. L-am vazut ultima data prin iulie, statea la aceeasi masa, pe aceeasi terasa, in pauza dintre examene. Pe urma am plecat in concediu. Cind m-am intors, am citit un e-mail ca murise (de cancer), si eram cu totii invitati la inmormantare.

Era in continuare vara si vacanta. Seara ma duceam in salile de repetitie sa cint la flaut. De cele mai multe ori, auzeam din camera de alaturi pe cineva cintind la pian. Cinta prost, si invariabil: marsul turc si balada pentru Adeline.

Am fost curios cine o fi. Am iesit pe balcon si am tras cu ochiul pe fereasta, sa vad cine e. Perdeaua era trasa si nu se vedea nimic.

Stateam apoi pe aceeasi terasa cu Andrea, buna mea prietana, eram la desert. Mi-am inchipuit ca in camera de alaturi ar putea sa fie sotia profesorului, care se simte singura si vine seara sa cinte la pian. Acum, ca vine iar vacanta, am inceput din nou sa aud marsul turc si balada pentru Adeline. Nu am mai iesit pe balcon sa trag cu ochiul, mi-a fost frig.

2 comentarii:

viperjack spunea...

ce frumos suna balada pentru adeline...

Pinocchi0 spunea...

Da... daca o cinti cum trebuie :-)