Altă leapșă de la Zaza: România interioară

Zaza intreaba. Prima reactie: Habarnam.

A doua, daca ma gindesc bine: România = Bucuresti, cu tot egocentrismul. (“Bucurestenii isi inchipuie ca tara se termina la Chitila.”) Chestia e logica: Plecat in 1990, absentat 7 ani, Romania de azi e straina sufletului meu. Iar cunoasterea nu schimba lucrurile, pentru ca nu de dumneaei este vorba aici.

Bucuresti, Cismigiul cu mierle vara, Licevl Lazar, Mihaela, Bodgan, Mircea, Alice, Colonelu’, Sarpe, Mustaçois, Pomponelul, Carmen si Ionut, Miki si Razvan, Mache, Coco, toti. Peste Dimbovita, dincolo de Opereta, strada Justitiei. Ne duceam acolo nu intotdeauna, ci in momente si perioade de timp bine stabilite. Pe acele strazi era intotdeauna vara, casele erau varuite si stralucitoare. Mergeam leganindu-ma si fluierind o melodie nedefinita. Eram aproape intr-o alta lume, lumea lui Calinescu.

Strazile alea nu mai exista, heh. Bucurestiul ala nu mai exista. Nici România aia.

Cautind, la fundul sacului este nemultumirea.