Simbioze

“Nu sunt un om ranchiunos, dar daca zeii nemuritori iti dau o mina de ajutor intr-o asemenea chestie, poti fi iertat daca privesti rezultatele cu o anumita multumire. Doamna cintareste astazi o suta cincizeci de kilograme.”
(W. Somerset Maugham, “Prânzul”)

Una din dificultatile pe care le intimpina intelegerea cauzelor si proceselor fluctuatiei habitationale si nomadismului este legata de contradictiile la nivel individual. Cum poate cineva sa persiste in cerinte care nu se sustin sau care duc eventual la autodistructie? In principiu, lucrurile ar trebui sa functioneze behavioristic: Daca o cerinta oarecare aduce un raspuns pozitiv sau favorabil din afara, ar trebui sa fie confirmata si intarita. Din contra, daca raspunsul este negativ sau nefavorabil, atunci cerinta ar trebui sa slabeasca si sa dispara in timp record. Realitatea arata insa altfel, exista cazuri in care cerinte cu raspuns negativ se sustin. Explicatia se gaseste la nivel de cuplu, in simbioze.

Pe de o parte, Mama Soselei Stefan cel Mare, bunaoara, proprietareasa latifundiara, vrea liniste si cere in acelasi timp bani, bani, bani. Liniste, adica chiriasii sa plateasca chiriile si sa nu ceara nimic, respectiv ea sa se poata face ca nu aude daca cer ceva. Bani bani bani, adica sa mareasca periodic chiriile. Si cum pot chiriasii sa accepte majorarile chiriei, cind nu li se da curs cerintelor?

Pe de alta parte, The Unspeakable refuza si respinge tot ce este prezenta umana in apropierea sa. Tulburare de personalitate antisociala, zice Psihologul Amator: Sa nu vada pe nimeni, si reciproc, nimeni sa nu-l vada pe el. Eventuale coincidente de traiectorie sa fie strict functionale si cit mai scurte. Gardurile vii sa fie cit mai multe, mai inalte si mai opace de jur imprejur. Dar cum nu este un pustnic (si nici nu si-a permis, deh, vila personala, individuala si proprie), umanitatea il inconjura din toate partile si la distante minime. Pensionarul tipic, fie el si la 50 de ani, care nu are nimic de facut, sta toata ziua acasa, face cuvinte incrucisate in gradina si trage cu coada ochiului, apoi face reclamatii. Aplica metode nu dintre cele mai ortodoxe, cam tot asa cum anumite animale imprastie mirosuri neplacute sau cel putin foarte personale ca sa-si tina eventualii dusmani la distanta. Cum se face atunci ca Unspeakable continua sa locuiasca intr-o casa posedata si locuita de oameni, de oameni vii, care merg si respira, unii din ei cinta chiar si la flaut?

Si iata simbioza: The Unspeakable plateste tot, orice si oricit, fara verificari si fara discutii. De fapt, nu plateste el, pentru ca nu are venituri proprii semnificative: Dupa ce a facut patru copii si a divortat de mama lor, nu are rost sa lucreze pe bani, pentru ca lui nu i-ar mai ramine nimic. Atunci nu lucreaza, pe caz de boala obscura; si este intretinut de Mrs Unspeakable, care lucreaza din zori si pina in noapte, ce coincidenta, la traininguri de reintegrare dupa psihiatrie. Profesional, Mrs Unspeakable are intelegere pentru handicapurile de orice fel, inclusiv de ordin psihic si inclusiv ale sotului. Mrs Unspeakable plateste, pentru ca isi cunoaste clientul. Plateste si fumeaza cit e ziua de lunga. Prieteni personali nu are, pentru ca deranjeaza.

In momentul in care domnu’ Inginer si domnu’ Doctor refuza majorari de chirie ilegale, Mama Soselei iese din neutralitate si favorizeaza familia Unspeakable. Familia Unspeakable, avind spatele acoperit, imprastie mirosuri de zile mari, dominante si fetide. Domnu’ Inginer si domnu’ Doctor strimba din nas si parasesc teatrul de razboi domestic. Toata lumea e multumita: Mr Unspeakable isi satisface fobia sociala, Mrs Unspeakable a mai scapat de o problema si mai ales de reprosuri conjugale (cum poate sa stea de vorba toata ziua cu...? ce gaseste ea la...?), Mama Soselei are liniste si mai ales bani bani bani in perspectiva concreta si apropiata, iar domnu’ Inginer si domnu’ Doctor ridica toate pinzele spus si spun ca Jack Sparrow si Keith Richards clatinindu-se discret pe puntea de comanda: Bring me that horizon!

Jocul simbiotic al intereselor continua in toata splendoarea: Inaintea vizitei, domnu’ Inginer fiind programat la pilit masele (desigur pentru mai tirziu, cind va fi nevoie de o voce dulce si convingatoare la usa celor trei iezi cucuieti), domnu’ Doctor, singur acasa, dezlantuie furtuni purificatoare de-a lungul si de-a latul universului casnic. Nici o pata de calcar pe chiuveta de inox, nici o umbra de atingere pe sub intrerupatoare, nici o celula epiteliala pe peretii cazii. Totul trebuie sa fie nu perfect, ci mai mult ca perfect: Dupa ce vor fi vizitat gradina si vor fi lipait prin gazonul proaspat tuns, vor aduce in casa smoc de flori la subtiori. Nu numai ca vor deborda de dorinte si nostalgii rezidentiale, dar vor avea si crunte remuscari la vederea urmelor pe care le-au lasat pe covoarele impecabil aspirate. Iar apropitarul va spune: Vai, domnu’ Doctor, se poate, ce sa mai renovati in apartamentul asta? Totul este mai mult ca perfect, puteti sa va mutati cind doriti.

* * *

Masina cu numar provincial opreste in fata casei. Ma mut de la o fereastra la alta. Nu e nevoie sa aud ca sa stiu ce spune: Recunosc gesturile, imi amintesc replicile de acum patru ani. Gradina, blabla, opt sute de metri patrati, blabla, de la cires incolo e parcela dumneavoastra, blabla, totul foarte comod, blabla. Intr-un tirziu suna la usa, cobor si deschid, salut ceremonios. Mama Soselei Stefan cel Mare ma priveste ca o mater dolorosa. Vorba Zazei, poate ca o stringeau pantofii? Se scuza scheissfreundlich pentru defilare si intrusiune, dar tine sa adauge: ...ca trebuie. Daca trebuie, trebuie, ii raspund cu zimbet stereotip.

Capul familiei pretendente admira pardoseala de pe balcon: Substanta casei, veche si admirabila. (Pe romaneste: gresie.) Cind a fost construita casa? In anii 50. (La mai putin de zece ani dupa razboi.) Extinsa acum zece ani. Aha. Mama Pardoselei se grabeste sa declare: Si peste tot avem parchet, dupa cum puteti vedea. (...in restul casei asezat pe grinzi elastice de lemn, substanta veche si admirabila, bineinteles, mai ales cind vecinii de dedesubt fumeaza in casa, basca Doamne fereste in cazurile de incendiu.) Expeditia paraseste apartamentul in grup compact. In urma lor, paharele din vitrina clinchetesc discret, unul in celalalt.

Dar poate doriti totusi sa vedeti si subsolul? Avem aici cazanul de incalzire centrala. Si pentru dumneavoastra, nu-i asa, o incapere foarte mare. Ea trebuie sa ramina tot timpul descuiata, din cauza tabloului electric. Nu este nici o problema, comunitatea locatarilor este atit de grozava, incit nu s-a intimplat niciodata nimic. Si apropitarul arata spre sticlele culcate pe rafturi: Pina acum nu s-a intimplat niciodata sa se serveasca cineva din colectia de vinuri a domnului Doctor, nu-i asa? Ho, ho, ho. Intr-adevar, recunosc in sinea mea, asta nu s-a intimplat pina acum.

Si cit costa toata afacerea? reia cuvintul capul tinerei familii. Dar chestiunile pecuniare nu se discuta in prezenta persoanelor neavizate, drept care ne luam ramas bun. La revedere stimate domn, la revedere scumpa doamna, la revedere domnisoara – I-a placut apartamentul domnisoarei? intreb cu voce mieroasa. Domnisoara are sase luni si nu vorbeste inca. Da, i-a placut foarte tare, raspunde mama in numele ei.

Toata lumea face calcule. Afara, in gradina, se numesc cifre, se impart la suprafete rotunjite generos (suprafata balconului nu se mai imparte la doi, ca doar acolo vrem sa va facem o sera, ca si la parter, daca doriti, cind doriti, numai sa platiti...), se compara chirii pe metru patrat. Rezultatele le cunoastem. Inauntru se socotesc virste: Tinara domnisoara are sase luni. Peste alte sase, va merge si va alerga. Deci in decembrie. Fiind iarna, va prefera sa mearga si sa alerge prin casa. Pe vechea si frumoasa, dar mai ales pe elastica substanta a casei. Desigur ca nu sunt ranchiunos. Domnu’ Inginer se intoarce de la dentist cu zimbet de vedeta, iar eu ii prezint raportul vizitei, sistematic si amanuntit.