Labirinturile memoriei

Tocmai ii spuneam Tapirului ca povestea lui, madlenă deghizată, mi-a adus aminte de o alta...

Neavind odata ce face si cuprins de nostalgii, m-am apucat sa caut pe Internet. Ce altceva decit amintirile din scoala.

Mi-o aminteam pe Diotima la ora de dirigentie, spunind foarte serioasa ca scoala a primit o reclamatie din partea Ministerului Cultelor, cum ca elevii nostri sar gardul in cimitir si violeaza morminte. Cu voce sumbra ne-a spus ca daca prinde pe vreunul din noi facind asta, ii da 4 la purtare. La virsta respectiva, n-am stiut prea bine ce sa imi imaginez sub titlul “mormint violat”, asa ca am ridicat din umeri si am clasat povestea -- cel putin pentru urmatorii 25 de ani. Si am continuat sa sar gardul in fiecare toamna si sa adun castane din cimitir. Intr-o buna zi m-am facut mare, am intrat la liceu si nu am mai dat pe la scoala mea de cartier.

Apoi imi bâzâia pe la ureche amintirea unei profesoare de fizica din liceu, nu tocmai rea de fel, dar vesnic burzuluita si închiondorata, care facea deliciul unui anumit soi de elevi... Deliciu in sensul ca ii faceau tot felul de rautati la ora, dupa care povestile faceau inconjurul scolii. Iar la vreo 3-4 ani dupa ce am terminat liceul, a aparut acolo si un profesor de matematica: bun matematician, dar vesnic burzuluit si închiondorat, basca var bun cu Colombina, de la care aflam prompt si constant ultimele stiri. Lumea asta e tare mica uneori. Cum era si de asteptat, cei doi au facut un tandem, cel putin in ochii liceenilor. Si tandemul a primit un nume, care altul decit combinatia celor doua nume de rasunet.

Ei bine, aceasta combinatie a fost intrebarea mea pentru Onkel Google.

Onkel Google n-are habar.

Atunci, plan B, am intrebat de unul din cele doua nume. Si am dat peste povestea asta la Hanul Ancutei. Am ris cu lacrimi.

Aici incepe partea interesanta: Citind, decorul a inceput sa-mi para cunoscut – si nu de la liceu, nici in legatura cu profesorii de fizica sau de matematica de acolo, ci din scoala generala. Alaturi era un cimitir, sigur ca da. Blocul Turn, da. Albina era un tip albinos, clar, il stiam din vedere. Paulica grasu’, bineinteles, si el era acolo, nu puteai sa nu il observi. Intr-un final glorios, cineva a spulberat si ultimele urme de mister si a confirmat: Da, exact de scoala aia era vorba.

Si intr-un tirziu mi-am dat seama ca stiam si continuarea povestii cu discutia filosofica din cimitir, impietatea fata de Robert Fripp si altercatia Hampului cu cel care avea sa se numeasca de atunci incolo Nicu Căcat – o stiam deja de 25 de ani: reclamatia, indignarea Diotimei, amenintarea cu nota 4 la purtare. Acum lucrurile se legau (aha, deci asa aratasera mormintele violate), iar eu, stergindu-mi lacrimile de ris de pe ochelari, continuam sa zimbesc undeva departe.