– Buna doamna, sunteti ranita!
– Nu, domnule, sunt moarta.
– Moartea este un lucru foarte serios. Va pot fi de folos cu ceva?
– Vreti sa va casatoriti cu mine?
– Nimic nu mi-ar face mai multa placere. Numai ca in momentul de fata mi-am scrintit glezna.
Va fi inca unul din acele posturi de neinteles.
Era una din acele case vechi din Glockenbach, fatada tuguiata cu turnulete aliniate nemteste, dar amintind de o mie si una de nopti: Poate una din cele mai frumoase case din oras.
Si era unul din acele cimitire vechi, peste care a crescut orasul si acum sunt in centru. Cum se lasase noaptea si noi veneam de-a lungul zidului, cladirea se vedea de departe, la capatul strazii, luminata in roz.
A doua zi aveam sa le povestesc studentilor: Pentru prima data am vazut un bâlci care nu avea la fiecare taraba alta muzica. Muzica era intr-un singur loc, si nici nu era greu de gasit ceva care sa placa tuturor.
Fețele imi erau cunoscute. Nu mai frecventam scena de citiva ani buni. Dar erau mereu aceleasi.
Mi-era foame. La taraba Stejarului German, proprietarul insusi vindea cirnati la gratar in chifle. (Walter avusese grija, la petrecerile lui si ale lui Robert, sa ne aseze unul linga altul de fiecare data, de acolo il vedeam pe domnul Inginer la alta masa, vorbind si rizind, fara sa aud nimic.) Am luat, doua tarabe mai incolo, cite o supa asiatica fierbinte: aburea frumos printre fulgii de zapada.
Taraba cu obiecte din piele vindea portofele si curele. Alaturi, un baiat cu ochi albastri si tichie de Mos Craciun vindea specialitati italiene in borcane mici si pungi de celofan. Cei doi Matthias, bibliotecarul si pianistul, zimbeau la unison.
Peste o ora mi s-a facut frig si am plecat amindoi acasa.
Marmaduke Bonthrop Shelmerdine, Esquire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu