15 decembrie 2008

Vizita batrânului domn

“venea iarna, si la moulin rouge ferestrele erau aburite
acolo beam vin rosu tacuti asteptind inserarea”

(Liliana, poeta)



– Nu-i desfa atit de tare, ca stii ce greu imi e sa-i string la loc, bombani Walter.

Am tacut cu totii. Doar Robert, aplecat la picioarele lui Walter, icnea. Neindeminarea cu care se lasese in genunchi era de neinteles pentru un fost campion national la patinaj artistic, fie el acest “fost” si in anii 50 ai secolului trecut. Noi, astia mai apropiati de anii 50 ai virstei noastre, am fi facut-o mult mai usor. Dar stateam asezati care pe unde, mai pe vreun scaun, mai pe vreo masuta sau noptiera, mai pe marginea patului, si nu stiam ce sa facem. Stiam ca Robert avea doua proteze de cap de femur, mai multe operatii la genunchi si alte citeva piese de schimb pe ici si colo, tocmai vorbiseram despre asta. Despre ce altceva sa vorbesti intr-o asemenea vizita?

– Sa ti-i pun sub pat? intreba Robert, ridicindu-se cu fata congestionata si cu pantofii in mina.
– Nu, pune-mi-i la usa, ca stii ce greu imi e sa-i scot de sub pat, raspunse Walter ceva mai linistit.

Noi, astia mai apropiati de virsta de 50 de ani... Domnu’ Inginer se amuza din cind in cind facind o caricatura a relatiei noastre la 80 de ani: “...cind o sa ma parasesti si o sa fugi cu unu’ de 60 de ani, proaspat si numa’ bun.” Chiar tatal lui, dupa 15 ani de vaduvie, isi gasise o partenera cu 20 de ani mai tinara decit el, corespunzind cu exactitate descrierii de mai sus. Robert era si el cu sapte ani mai tinar decit Walter, dar asta era floare la ureche.

– Si tu ce faci fața asta de inmormintare, ma apostrofa Walter.

Ma gindeam la Klára si prietenii ei amintindu-si despre bunici si intrebindu-se ce amintiri vom lasa noi nepotilor nostri. Pai e simplu, raspunsese A: „Pe batrina nu puteai s-o dezlipesti nici cu amenintarile de laptopul ei, adormea in fiecare seara in acelasi fotoliu, cu laptopul pe genunchi. I-l luam usurel, tresarea si apoi ca un copil batrin accepta resemnata s-o ducem la culcare.“ Asta in cazul in care amintirile vor fi intr-adevar ale nepotilor si nu ale unei ingrijitoare de la azil, mai completase A.

Da, e simplu: Nu e decit o vertebra largita atit cit sa nu mai apese pe nerv, si Walter sa poata sa-si miste din nou piciorul sting fara dureri. Pentru noi e foarte simplu.

6 comentarii:

Incze Klára spunea...

Eu cred ca e mai bine sa nu ajugem acolo...

Pinocchi0 spunea...

Bineinteles. Dar, hm... ma intreb cum s-ar realiza asta. Si ce parere ar avea Walter.

Incze Klára spunea...

Walter ar avea cu siguranta alta parere. Tot asa cum si parerea mea ar fi (sau va fi...) diferita daca as fi (ajunge) in locul lui.

Pinocchi0 spunea...

Re-hm. Problema cea mai mare a lui Walter, asa cum ne-a spus-o de mai multe ori in decursul vizitei, este ca pina acum, adica timp de (daca nu ma insel) 77 de ani totul a mers perfect, cu destul de mult sport si o viata sociala (si politica) foarte intensa. Acum, lucrurile s-au schimbat dintr-o data si ii vine teribil de greu sa accepte schimbarea.

pushthebutton spunea...

L-am văzut pe Walter deunăzi, în barul acela cu caturi imense, de lemn roșiatic, de pe strada florarilor. Sorbea cu sete o limonadă ”ușor alcoolizată”, cum îi place să spună. N-am avut vreme pentru obișnuitele-i nimicuri, dar mi-a zis să vă îmbrățișez.

Pinocchi0 spunea...

Lotterleben... ce tema buna pentru Germana fara profesor, nu-i asa?