02 decembrie 2008

România pe care o merită Madelin

Se facea, ca in povestirea Madelinei, ca urma sa plec definitiv din Romania.

Fusese greu, tare greu. Facusem o cerere. Aveam nevoie mai intii de recomandarea Oamenilor Muncii, si a colectivului muncitoresc din care cu onoare faceam parte. Era o cerere nevinovata: o mica excursie, in concediu, o data in viata. Seful, tronind pe scaunul lui scîrtiitor de la birou, m-a privit incruntat si m-a intrebat: Asculta ba, spune drept, tu ai de gind sa te mai intorci, sau o sa te hartuiesti cu ai nostri sa-ti trimita si nevasta si copilu’ acolo? Eu (inghetat): Vai de mine dom’ sef, cum asa, sigur ca ma intorc, cum altfel etc. El (plecind capul, jucindu-se cu un rest de creion si vorbind aproape numai pentru el): Esti fraier.

Apoi la seful de personal: Explicatii cusute cu ata alba, de unde aveam doua sute de marci fara sa fi intretinut relatii cu persoane din strainatate, mai rau: din Vest. Germania Federala, brrrr. Cu generozitate aristocrata, seful de personal trece peste. Imi deschide dosarul si incepe sa-l rasfoiasca. Aaaa, tata socru lucreaza chiar aici, la noi, peste deal? Da. Bravo, bravo. Si il cheama Hans Christian. Da. Si pe tatal lui tot asa. Da. Si pe mama lui o cheama Gertrud. Da. Da’ numele asta de familie...? Ce natie e? Pai ce sa fie, e unguresc. Aha. Bine, bine.

Daca as fi primit atunci pasaportul, poate ca setea nu ar fi fost atit de mare. L-am primit cind “s-au dat”, la vreo doua luni dupa revolutie. Si atunci, pentru ca despre asta mi-a adus aminte povestirea Madelinei, si despre asta vroiam sa vorbesc, am avut unul din marile momente de facut ordine.

Asa stiam ca se face: lucrurile se lasa in ordine. Daca te intorci, le gasesti in ordine. Daca nu te intorci, le gasesc ceilalti in ordine, tu poti sa spui la telefon ce sa faca cu ele.

Si prietenii? Pentru ca erau prieteni buni, traisem impreuna cu ei anii aia cumpliti. Iar acum traiam impreuna cu ei amestecul ala de entuziasm si neincredere, ca lucrurile s-au schimbat acum, si ehehei, ce-o sa mai fie in Romania... Si pentru ca nu puteam sa le spun nici macar lor. Pentru ca nu stiam.

In ultima saptamina inainte de plecare m-am intilnit cu fiecare din ei, pe rind, si le-am facut fiecaruia cit un mic cadou din lucrurile mele. Am pastrat atita cit sa incapa in trei geamantane, si am plecat.

9 comentarii:

Vlad spunea...

Ci iată că nu ai plecat chiar de tot.

pushthebutton spunea...

Mi se străpezește sufletul când citesc. Amintiri aproape interzise.

monsoux spunea...

am văzut azi Marele jaf comunist, la capitolul educație prin subtitrare. Știu că nu pare, dar se leagă. Recomand.

WE spunea...

ce e? un film?

monsoux spunea...

documentar de Alexandru Solomon. Cinemagia.ro "August 1959, Bucuresti. Sase fosti membri ai nomenclaturii comuniste si colaboratori ai securitatii fura o masina a Bancii Nationale in care se aflau 1,6 milioane de lei. Dupa arestarea lor, li se cere sa reconstituie furtul si ancheta in fata aparatului de filmat. Apoi sunt condamnati la moarte si impuscati. La mai putin de un an, pe ecrane este prezentat filmul "Reconstituirea", perceput ca o amenintare la adresa regimului. Filmul starneste senzatie si multe intrebari. Dupa 40 de ani, Alexandru Solomon revine asupra acestui ciudat eveniment."

Pinocchi0 spunea...

Am vazut filmul, aici in Germania. M-a lasat cu gura cascata. Eu am vazut in asta mai degraba ceva de genul teoriilor conspirative. Monsoux, unde vezi tu legatura? Si ce ar fi educatia prin subtitrare? Chiar sunt curios.

Pushthebutton, da, nici eu nu ma mai gindisem la asta. Dar nu, n-am uitat.

Vlad, dupa ce am plecat au trebuit sa treaca aproape 7 ani ca sa vreau sa revin in Romania, prima data a fost in saptamina dinaintea alegerilor cind a iesit Constantinescu, in 96. Chiar, sunt 12 ani de cind vin cam de doua ori pe an. Si ce va fi mai departe...

monsoux spunea...

eu încă îmi aduc aminte de comunism, dar multă lume a uitat. Ceea ce azi ni se pare un gest mărunt era pe vremuri un capăt de țară. Gen comentariul "ești fraier". în film sunt gesturi care mă trimit la textul tău și textul tău mă trimite la film. Mă bucur că nu am apucat să "fiu" gay în România comunistă. Dar tot așa îmi aduc aminte de proaspătul polițist cu sânge de milițian care mi-a luat toate datele și un mic interogatoriu când eu mă aflam în biroul lui ca traducător pentru un profesor Fulbright care investiga crime împotriva homosexualilor. Ah, delicioasa societate de tranziție. Și mai sunt încă aici, și mai suntem încă acolo.

Iar J, care vine, în teorie din China, se mira ca un copil la replicile anchetatorului șef. De aia m-am bucurat că DVD-ul meu are subtitrare în engleză și intenționez "să-l promovez". Va fi un fel de lanternă pentru prietenii mei occidentali care iubesc România, așa ciudată, cum e ea.

Pinocchi0 spunea...

Stii, munca asta o ducem cu totii. Si Colombina incercind sa il faca pe Arlechinul ei sa isi inchipuie cum a fost Romania (cum este acum nu stie nici ea, pentru ca nu a mai revenit dupa acel moment), si eu povestindu-i domnului Inginer scene urmuziene dar reale, si multi altii...

Cit despre replica "esti fraier", in momentul ala chiar nu stiam ce sa fac: Simteam ca explodez de ris (sefu' avea humor, trebuie sa recunosc), dar in fata tuturor colegilor simteam ca trebuie sa ma abtin, cu atit mai mult cu cit intrebarea era mai mult decit oricind la ordinea zilei: Care dintre noi toarna?

Prima data am simtit intrebarea asta pe pielea mea in armata: Faceam 6 luni dupa facultate, si eram zece ingineri intr-un dormitor: Cerc mult mai ingust decit 2-3 ani mai tirziu, intr-un atelier oarecare de proiectare industriala. Atunci, in armata, a fost primul meu contact dur cu realitatea, atunci m-am hotarit sa plec, egal ce va fi, si -- atunci m-am apucat sa invat germana.

WE spunea...

Eu stiam numai de Reconstituirea lui Pintilie.
Cautam.

Pinnochio, ai primit un mesagiu mai lung de la mine?
Intreb, pentru ca prima oara mi s-a intors reply-ul (primul) meu.