Teoria scaunului

Insusi Gheorghe Lazar lustruise acele banci cu onorabilul sau posterior, sustineau gurile rele, ceea ce era un mod ironic de a spune ca Stefan cel Mare locuise pe soseaua omonima din Bucuresti. Oricare ar fi fost adevarul, mobilierul in cauza se compunea in principal din doua scanduri late de cite 10 cm, lungi de 30-35 cm, fixate la distanta de 2 cm una de alta pe doua sine de metal rabatabile.

Izvoarele istorice nu ne dau amanunte despre posteriorul domnului Lazar. Al meu insa era mai degraba modest: Ajuns deja la 184 cm inaltime si cu o greutate de cel mult 64 kg, nu interpuneam intre oasele sacrale inferioare si bancile liceului decit un strat de piele, solicitat astfel la maximum. Stratul textil adiacent, cu grosimea lui dependenta de anotimp, nu imbunatatea cu nimic confortul situatiei.

Cu atit mai mare mi-a fost usurarea cind, la laboratorul de tehnologia materialelor (foarte la moda in acele timpuri), punctualitatea mea a fost rasplatita cu un somptuos scaun model Bonanza, unicul din dotare. Probabil ca, stind pe el, ar fi trebuit sa ma simt ca un cowboy in vestul salbatic si sa lupt pentru tinara mea existenta revolutionara cu toate mijloacele si metodele mintii, inimii si literaturii tehnice: prelucrarea prin ambutisare si extrudare, stantarea la diverse temperaturi si banalele dar omniprezentele prelucrari prin aschiere. Eu insa am preferat o dulce toropeala.

(Patru ani mai tirziu, la un curs pe aceeasi tema si la fel de putin legat de specialitatile noastre oficial declarate, avea sa ia nastere distihul nemuritor: “Eutectoid scârbos,/ Vin’ la pieptul meu paros!”)

Nu mai tin minte daca am luat 6 sau 7, nota distona in orice caz flagrant cu notele mele de elev silitor. Cel mai rau a fost cind tovarasa inspectoare de la Minister care ne era, prin gratia soartei, profesoara in timpul liber, a clatinat in directia mea un deget grasut impodobit cu o unghie amintind de paleta multicolora de aluminiu eloxat, adusa de la tirgurile internationale de specialitate: Stiu ca poti mai mult.

La ora urmatoare m-am asezat pe un scaun normal. Contactul cu spiritualitatea centenara a edificiului in care ne aflam a fost restabilit, materialele tratate cu atentia corespunzatoare, iar rusinea mea spalata cu un sir indestulator de note de 10. Invatamintele trase le-am transpus atunci – inspirat si de epistolele Olgutei Deleanu – intr-o teorie a scaunului:

Un scaun tare si incomod va pastra spiritul proaspat si treaz. Reciproc, un scaun comod va duce la delasare. In concluzie, disconfortul sezutului este conditia sine qua non a performantei spirituale.

Peste ani aveam sa regasesc mereu aceeasi corelatie in cele mai diverse forme si contexte. Cea mai noua aplicatie a ei am gasit-o in esecul profesional al domnului Inginer: Tehnologiile pe care trebuia sa le aplice profesional au fost atenuate de fotoliul caldut al domiciliului conjugal, ca sa nu mai vorbim de stratul adipos progresiv, care intrerupe contactul dintre oasele ischiene si realitatile dure de fiecare zi.

Bila mea vrajita de cristal imi spune ca ceva se va schimba.