16 martie 2009

Recital Marx. În care Pinocchio își dă în stambă

"ah tanță
cum ai ajuns printre cutiile de rezonanță..."


De vina’i numai primavara: Pinocchio isi da in stamba, permitindu-si sa faca un lucru de care n-are habar: Sa scrie o cronica muzicala. Be warned!

Domnul Marx nu are barba tepos-burzuluita si nu compune utopii sociale. El interpreteaza, si singura lui utopie este poate aceea de a face publicul intreg, pina la unu, sa simta si sa inteleaga fiecare nota si fiecare acord. Si uneori chiar reuseste. A cintat sonata a cincea de Skrjabin, aceea intr-o singura parte si care de fapt nu mai e sonata, apoi Fantezia in do minor de Mozart, in care nu am auzit pian si floricele, ci tenebre si statui invitate la cina. Apoi Gaspard de la nuit de Ravel, amintindu-mi de paraskevidekatriafobia dragului de Dragos si de ondinismul din dictionarul de psihiatrie clinica, dintr-unul din cele doua capitole intinse pe zeci si zeci de pagini: fobii si perversiuni sexuale. Dupa pauza, domnul Marx a cintat Fantezia in do major de Schumann (la partea intiia cu indicatia Durchaus phantastisch und ledenschaftlich vorzutragen, de cintat cit se poate de fantastic si plin de pasiune). Am aflat apoi ultima bîrfa mondena, dupa care Johannes nu de Clara ar fi fost indragostit, ci de Robert insusi, pentru ca altfel de ce nu s-a insurat cu ea dupa moartea sotului: dezvaluiri zguduitoare.

Asa cum se cuvine unui asemenea concert, intreaga sala a fost plina de pasiuni mai mici si mai mari. Walter si Robert erau ca de obicei nelipsiti. Walter, proaspat refacut dupa operatia la coloana, il sorbea din ochi cu veche pasiune pe domnul Marx. Robert avea o privire amical-neutra, care arata a multa intelegere si oboseala rabdatoare. Poate si un fel de privire in oglinda, intr-unul din acele momente in care iti descoperi un rid nou pe fata si le anticipezi pe urmatoarele. Pe linga ei, vecinul Thomas Doi, ducindu-i dorul lui... Cinee? intreba domnu’ Inginer, cam tare de urechi. ..., repeta Thomas Doi soptind cu o privire rugatoare. Ah, Jean-Noel, intelese domnu’ Inginer in gura mare, a fost la noi la cafea weekendul trecut, stai sa vezi... Hm, comenta Pinocchio mai tirziu, in drum spre Deutsche Eiche, dupa ce Thomas Doi isi luase ramas bun si se indreptase spre bicicleta parcata dupa colt, poftim: Dumnealui seful de personal care crede ca stie tot si intelege tot, acasa ca si la servici, si se mira cind vede camionul in fata casei. Jean-Noel, zice, e un camion in fata casei, stii cumva ce-i cu el? Da, zice Jean-Noel, ma mut. Cum asa, te muti? Ma mut; ti-am spus ca asa nu mai pot sa traiesc cu tine. Dar Jean-Noel, eu te iubesc, te iubesc, mai da-mi putin timp, trei luni! trei saptamini!! trei zile!!! Ai avut trei ani, spune Jean-Noel deschizind usa blindata si lasind sa intre doi hamali cu statura de halterofili.

Domnul Marx avea sa ne povesteasca mai tirziu, in miez de noapte, la Deutsche Eiche, intre doua imbucaturi de chili con carne (mincarea din avionul de la Rio fusese insuficienta), despre cele doua lesbiene auditoare care il intrebasera, in mijlocul sesiunii de felicitari si multumiri (si respectiv in locul acelorasi), in stereo: Aparatul dumneavoastra de inregistrare... e bun? Domnul Marx: Daa, e bun. Unul din cei trei Matthias prezenti, anume pianistul, care statuse in timpul concertului la distanta minima de acel aparat, avea sa completeze relatarea cu o descriere fidela a sunetului cu care vesta lui de piele neagra se dezlipea de spatarul scaunului in timpul pauzelor de expresie tensionate artistic.

Apoi, pentru ca Matthias nu era singurul venit la concert in montura de piele, domnu’ Inginer avea sa-si aminteasca despre fantezia unui vechi prieten care ii povestea odata plin de dor si cu mare amor: “Ah draga, si n-ai tu idee ce chef am de un tip din ala dur, care sa ma ia de guler, sa ma dezbrace, sa ma arunce intr-un colt si sa mi-o traga, uite-asa, uite-asa... Si stii, atunci ma duc intr-unul din barurile alea cu tipi imbracati in piele, il agat pe unu’ cu uite’asa niste umeri, il iau acasa – si el ce face?! Isi da jos pantalonii de piele, se aseaza rascacarat pe burta in pat, si zbiara: Trage-mi-o! Trage-mi-o! Intelegi? Eu nu mai suport asa ceva, draga, nu mai suport...”

Si pentru ca de recital era vorba, recitalul a fost frumos. Asa cum era si de asteptat din partea unui profesor de la Conservator.

3 comentarii:

Anonim spunea...

sunteti un poem, domnul meu.
mi-ai pus un zimbet de noapte buna pe toata fatsa.

Pinocchi0 spunea...

:-)

Vrei sa spui, fara indoiala: "domnii mei" :-))

Anonim spunea...

sunteti doua poeme, domnii mei.