Ziua de (re)naștere

– Ași, chicoti Colombina în cunoștință de cauză către Arlechin. P. se distrează pe seama ei și adună material pentru blog.

Arlechinul mă privi suspicios. Daca anunțasem cu surle și trîmbițe că mergem la o terapeută reincarnațională, singurul scop al vizitei nu putea să fie decit terapia reincarnaționala, logic.

– E o petrecere de zi de naștere, spuse Prinzessa didactic.

Arlechinul mai peroră o vreme despre prețurile nerușinate al terapiilor esoterice, despre lipsa lor de efect, despre lipsa de răspundere a terapeuților autointitulați și despre alte lipsuri. Apoi găsi un alt subiect mai prolific. În ce mă privește, materialul pentru blog era deja înregistrat și nu mai îmi rămînea decît să savurez petrecerea.

Îmi pusesem pantalonii de in gros, culoarea nămolului: Aveam să stăm la soare, și o pereche de jeans m-ar fi adus la ebuliție în timp record. Camașă asortată, lăbărțată, tot de in, sare și piper. Nu era înca sezonul potrivit pentru șlapi, drept care mi-am luat o pereche de pantofi negri, pur și simplu. (A fost o greșeală.) În fine, pentru că era nevoie și de o pată de culoare în viața mea, șosetele de culoarea cărămizii, perfect asortate la puloverul pe care aveam să-l scot din geantă la apusul soarelui ca pe un as din mînecă. Pălăria chinezească pe cap.

Era o petrecere de femei. Așa cum eu mă distrasem odată sa o invit pe Andrea ca singura femeie la o petrecere de bărbați (evident: gay), tot așa aterizasem și noi într-o gașcă de femei cu nume sonore cum ar fi Heidrun, Waltraud sau Irmingard. Una mai esoterică decît cealaltă.

– Ingrid dragă, spuse Andrea, esti amabilă...

– Irmingard, veni răspunsul. Mă cheamă Irmingard.

– P. a făcut niște vinete umplute absolut fabuloase, anunță terapeuta triumfator, la care domnu’ Inginer începu să explice de ce leșinase imamul.

Cînd a apus soarele și mi-am pus pe mine nu numai puloverul cărămiziu, ci și o patură sau două peste, în același timp Prinzessa și Popîndaul ei trebuie să fi fost în avion. Aveau să-și regăsească mașina în parcarea aeroportului și să mai facă încă vreo doua ore pînă acasă. E normal, m-am gîndit, cînd aștepți un copil, să-ți fie teamă de toate nenorocirile care s-ar putea întîmpla, și mai ales că ar putea să moștenească toate ciudățeniile familiei adunate la un loc. E la fel de normal ca parinții în devenire să ți se pară inconștienți. Pe lîngă noi țîșni o mașină cu număr de Hessen cu 200 la oră.

– Cum pot să conducă unii, bombăni domnu’ Inginer cu piciorul pe accelerație.

– Ce mă bucur că în zece minute sîntem acasă, am răspuns, sec dar sincer.