Aici. Acolo. (Sau poate dincolo.)

Colombina avea dreptate ca intotdeauna: Calatoriile mele sint niste acrobatii complicate, pe care imi place la nebunie sa le pun la cale, dar cind trecem la fapte incep sa ma vaiet dupa primii 100 km. In acel concediu am facut 7000 km cu masina in cinci saptamini, desi Africa am vazut-o doar intr-o zi foarte senina, cocotati pe un deal de pe linga Marbella.

Ajunsi la conferinta de la Basel, l-am ghidat pe domnu’ Inginer spre locul de parcare conform documentelor. M-am uitat cu ingrijorare in jur daca parcam unde trebuie: Elvetienii sint cîrcotasi la controale si generosi la amenzi. Un prieten de-al meu, aveam sa-i povestesc fetei de la inregistrare peste citeva minute, a primit o amenda chiar in garajul subteran dupa ce ii expirase permisul de parcare la miezul noptii.

– Dar asta era in Elvetia, nu? m-a intrebat ea, intr-o germana fara urma de accent.

Am privit-o derutat, nestiind prea bine care din noi doi este pe cale sa paraseasca realitatea si logica comuna:

– Bine, si aici... nu sîntem in Elvetia?

– Aici, raspunse ea retoric, sîntem in Elvetia, dar dumneavoastra ati parcat in Franta. Acolo nu este nici o problema.

Ca ardeleanul la gradina zoologica, ne-am dus apoi sa examinam mai cu atentie parcarea. Nu avea nimic neobisnuit, absolut nimic. La intrare, o bariera in dungi albe si rosii, ridicata. Pe unul din stîlpi, o placuta nu mai lunga de 40 cm, nici mai lata de 10 cm, pe care scria modest: Grenzübergang. Frontière nationale.

Basel, aveam sa concluzionam intr-un acces de filosofare ieftina, este un oras mult prea indepratat. Uite, cu masina ar mai fi patru ore pina la München. Cu trenul: vreo sase, ori prin Karlsruhe, ori prin Zürich. De ce nu prin Moscova, la urma urmei.

Da, Basel este un oras mult prea indepartat: Pîna si pentru un interviu telefonic.