Am fost odată un elev premiant

...si putin cam arogant. Macar din cind in cind.

Cineva facea la tabla un exercitiu de matematica. Eu rezolvam in acelasi timp alte zece, mai grele, date “pentru elevii buni”. Pe urma scoteam nasul din caiet, aruncam o privire spre tabla si gaseam greseala. Tabla era stearsa, candidatul trimis la loc.

Am invatat cindva sa fac asta cu ironie fină si brilianță, dar oricum neiertator. Cei care m-au iubit, m-au iubit atunci un pic mai mult. Cei care m-au urit, asemenea.

Berbecu, repetentul cu care ma jucasem pe strada Mahalalei cind eram mic. Ma iubea cu iubirea neconditionata si respectuoasa a oamenilor simpli. Cred ca era chiar mindru de mine. Cind ne dezbracam pentru sport, ma duceam pe la spate si ii smulgeam cite un fir de păr de pe picioare, hahaha, ca el era păros. Avea multa rabdare cu mine. (Nu cu mult mai tirziu avea sa se sature de crizele de epilepsie si sa se spinzure, cred, in sopronul din fundul curtii.)

Draga de Mihaela, sfirsita de oboseala cind dadea pentru a treia oara admiterea la Arhitectura, ma ruga sa ii explic graficele, asimptotele si derivatele in seara dinaintea examenului. Nu intelegeam cum poate sa nu stie asta pina acum si sa ma intrebe abia atunci. Porcul in ajun, draga mea! Ii explicam totul foarte serios si savant, iar ea lua din vaza de flori plina cu pensule pe cea mai moale si ma mingiia cu ea pe obraji in timpul explicatiilor. Eu ma enervam, iar ea ma privea pierdută si imi șoptea: Ah, P., ce destept esti tu. Abia azi inteleg ironia acelor cuvinte. (Mai tirziu avea sa faca si Arhitectura, si Artele Plastice si sa ajunga in scurta vreme mult mai departe decit as visa eu vreodata.)

Stefi mi l-a trimis pe prietenul ei din scoala generala, care m-a asteptat la iesire si mi-a tras citiva pumni de ii mai tin minte si acum. (Intre timp a ajuns secretara la o firma sau alta. Dar cu Stefi povestea a fost ceva mai complicata, pentru ca ea ma si iubea.)

Dar ce vroiam sa spun.

Nu am invatat pina la capat, pentru ca si acum mai fac asta din cind in cind. Dar am o banuiala, cel putin teoretica, cum ii sta bine oricarui copil inteligent: O critică matură lasa pacatosului sansa sa se indrepte. Un critic cu adevarat mare (un Manolescu, sa zicem) nu are nevoie sa fie neiertator. Destructiv. Sa joace tontoroiul peste candidatul cazut la pamint din cauza unei greseli de calcul. E usor sa privesti la tabla din banca ta si sa gasesti greseala, perspectiva te ajuta. E mult mai greu sa intelegi unde apasa Mahalaua pe umerii Berbecului sau ai lui Stefi la 14 ani, sau ce hauri de tristete se casca in fata Mihaelei la 20, si sa vezi ce sanse au. De unde vin si incotro se duc. Nu sa-i ajuti, nici sa-i ierti de critica ta neiertatoare, dar macar sa le vezi sansa si poate sa le dai un semn.

Spun asta gindindu-ma la discutiile zilelor trecute. Scriem bloguri. Prin asta vrem (sau nu vrem?) sa oferim o alternativa la presa care e cum e. Atunci ma gindesc ca ar trebui sa facem in primul rind altceva decit jurnalistul majoritar, altceva decit critica elevului premiant de’a tontoroiul. Sa aratam ceva mai multa intelegere, si sa intelegem, chiar sa intelegem lucrurile pina acolo unde vedem si sansele celorlalti de a se aduna de pe podele si de a merge mai departe cot la cot cu noi. Ar fi un semn de maturitate din partea noastra.