Stateam in pat, asa ca in poza, cu frunze de busuioc pe ochi si dormitam. La capatul celalalt al tunelului cazon care leaga sufrageria de restul camerelor, domnu’ Inginer lasase usa deschisa si auzeam ca prin vis mici bubuieli de radio cu stiri si muzica. Odata bubuielile brusc si nerusinat amplificate, am intins mina spre telefon, cu gindul suprarealist-oniric sa-l sun pe domnu’ Inginer si sa-l rog sa dea radioul mai incet. Trezit la realitate, m-am deplasat pina in sufragerie si m-am asezat pe pervazul ferestrei.
Domnu’ Inginer era topit. In fata intrarii stateau o multime de turci tineri si frumosi. Ei erau pusi la costum si foarte sobri. Acela dintre ei care nu era pus la costum avea umeri de halterofil si imi inchipui ca s-ar fi potrivit perfect in cadrul usii de la intrare: n-ai mai fi putut trece, oricit curaj ai fi avut. Ele erau in rochii festive si bateau din palme in ritmul muzicii. Scoteau si acele strigate care, nu stiu de ce, le asociez indeobste cu indienii americani. Iar muzica venea de undeva din casa: Un baiat de vreo 16 ani avea atirnata de git o toba imensa. Cu stinga bubuia pe o parte ritmul principal, cu dreapta batea cu un batator ceva mai subtire un al doilea ritm. Linga el, un muzicant mai in virsta cinta nazal la un soi de goarna cu sunet de cimpoi.
Pina la urma au iesit si mirii. Inaintea lor, videofilmistul alerga de-a’ndaratelea si am asteptat sa vad cum se impiedica si se lungeste pe jos. Nu s-a impiedicat. Pe mire nu l-as fi deosebit de ceilalti pentru ca purta acelasi costum negru. Mireasa, desigur una din cele trei fete cucuiete de la 1, era in rochie de mireasa. Apoi parintii, nasii, fetite emotionate avind grija de rochitele de sarbatoare, baietii la costum, tot alaiul. Vecinii cascau gura. In afara de muzica, totul ar fi putut sa fie intr-o dulce mahala bucuresteana.
Mai tirziu aveam sa cobor sa intind rufele. Trecind pe la usa lor (acum era liniste), am chicotit vazind covorul persan intins pe palier, fara indoiala pentru ca musafirii sa-si lase pantofii la usa.
Citeva trepte mai sus, doua cutii goale de Red Bull stateau una linga alta intr-un colt.
11 comentarii:
Voi v-aţi mutat la mine în cartier???
[Goarna aia (îmi scapă cum se cheamă) e de fapt din familia clarinetului (care nu degeaba se chema cândva mock-trumpet)]
Mulţumesc :)
P.S.: Cred că îmi place tare mult dl. Inginer.
Pai Vlad, diferenta dintre mahalalele noastre e neesentiala. Una e la Bucuresti, cealalta la München, ei si?
Recunosc ca ma asteptam sa-mi spui cum se cheama goarna de fapt. Da, dar n-am intrebat :-) Sigur, trebuie sa fie din familia clarinetului, ca are ancie dupa cum suna, dar ancia aia bîzîie mult mai tare decit la clarinet.
PS Cred ca si domnului Inginer i-ar placea tare mult de tine. Trebuie sa aranjam o devirtualizare de gradul doi: Dupa ce Madelin a adus-o pe Miruna, eu il aduc pe domnu' Inginer.
Brrr, trebuie să învăţ nemţeşte...
Nu ştiu decât nişte poezii în nemţeşte, cred că o să le tot repet, indiferent ce întrebare mi se adresează...
Stiiiiileeee Naaaacht....
Ehrm, merge? :)
Hihihi, de data asta am facut o devirtualizare de gradul 3. Si 1/8. Adica am venitara si cu 3 dintre "fetele popii din Buzau" si cu Mihu. Iar una dintre gemene, cea bruneta cu ochii negri, a devenit de curand (si ea) o fana a blogului pinocchio-ului.
PS
Cu domnul Inginer, cu Vladul, la vara, la Plostina? Ziceti, ziceti... Laura Mira mi-a dat o idee foarte buna, aducem si niste corturi cu noi, daca n-om avea loc cu totii in paturile din dotare. Si tragem la sorti in fiece seara locurile de dormit. In afara de patu' din bucatarie, ala e prin traditie pentru primul torpilat din cauza tzuicii cu caramel (cunoscatorii stiu de ce :-))
Stille Nacht, da, merge, e chestie de sezon. Desi cred ca Vlad prefera "Wo Es war, soll Ich werden" (hihihihi).
Madelin, desi intre timp am calcat circa 200 de camasi, sufleteste am fost cu voi. Plostina -- sint pentru! Da' sa vina si Tapiru'!!!
o intrebare: turcii aia care chefuiau asa de tare, beau bere, sau yeniraki?
adica: ce beau ei cand o fac lata la Munchen?
Da, buna intrebare... Daca as fi sigur ca erau musulmani, raspunsul ar fi simplu: Nu beau alcool. Dar nici una din cele patru fete/femei din familie nu umbla cu val. Apoi, nu i-am vazut decit pe geam in fata casei, si nu avea nimeni nici o sticla si nici un pahar. Decit cele doua doze de Red Bull care au ramas pe scari, desi de fapt habar n-am ale cui erau.
Ataturk era mare iubitor de rachiu, ceea ce l-a şi omorât, de altfel.
...si un mare iubitor de reforma, pare-mi-se. Oare ce l-o fi omorit mai tare?
Trimiteți un comentariu