– La cucurigu, raspunse Pinocchio urcind scarile. Vazut de sus arata mult mai simpatic.
Domnu’ Inginer privi ironic-intrebator, dar nu protesta. Apoi, cind totul se termina, spuse doar:
– Perfect.
Pentru ca fusese perfect. Lipseau de data asta marile poloneze briliante, rapsodiile cintate pe doua voci, una foarte de jos, intoarsa spre pamint, alta foarte de sus, aproape rupta, demonstratiile de forta pe care orice student la Muzica le ofera publicului. Era un program mai degraba modest: Sonata lui Leclair; sonata lui Prokofiev; un poem de Andersen. Iar el parea sa spuna: Vezi, muzica nu e altceva decit note si pauze, ritmuri si modulatii, game si arpegii, ornamente, iluzii si surprize. Dar uite, mai spune punind degetul pe doua sau trei note simple si lungi, pe care le-ar putea cinta oricine, aici: e adevarul.
In timpul recitalului, Pinocchio se gindi la stratul de osînza de pe burta Maestrului. Exercitii de respiratie: Eu suflu, tu sufli, eu suflu, tu sufli, eu suflu... pe Pinocchio il ia ameteala, iar Maestrul il priveste cu o multumire ghidusa. Cu diafragmul, ii spune, si ii aseaza pumnul in dreptul stomacului: Sufla! Pinocchio sufla. Nu asa, pune mina la mine sa vezi. Pumnul lui Pinocchio se scufunda intr-un strat moale. Iar dedesubt...
Diotima va protesta: Dar asta este ca si cind te-ai apuca sa vorbesti despre Eminescu descriindu-i unghiile de la picioare. Oopera, unde e oopera? Preainteleapta Diotima, aici nu e vorba de opera. E vorba de apropierea Maestrului, peste care iata, in curind se va asterne Oceanul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu