A spune in anul 2009 bancuri despre viata din România comunista (sau din Germania Democrata, care sint la fel) este ca si cind tatal domnului Inginer ne-ar spune bancuri despre Hitler. Si totusi se spun, si unele, si altele, chiar cu riscul de a trebui explicate.
Stateam, eu si cu lectura mea, ieri la prinz pe terasa unui bistro de linga Englischer Garten. Mult mai tirziu aveam sa-mi dau seama de scandalul situatiei – un scandal plin de humor sardonic. Sub numele complicat, incluzind silabele wan si tan pe care fătuca n-a stiut sa mi le explice, se ascundeau cunostintele noastre de demult, chiftelele de pește.
In mod evident aveam de a face cu asa numita economie a resturilor, practicata in orice bucatarie cît-de-cît ecologica, fie ea privata sau comerciala. Resturile, in cazul de fata, erau resturi de pastrav si resturi de somon. Cele doua chiftele, de dimensiuni rezonabile, se alaturau unui munte de furaje si erau decorate homeopatic cu sos dulce de chili. Trei felii de pîine alba intr-un coș de nuiele. Where is the meat? ar fi intrebat domnu’ Inginer maimuțărind un accent american de provincie.
Privind departe, in zare, vedeam dincolo de copacii batrini niste cozi lungi si nervoase, de mame si matusi indignate. Vai, ce-am ajuns: Chiftele de pește si salam de soia. Apoi ambele au devenit ascendentul românilor din România fata de cei din diaspora.
Dar au fost tare bune, chiftelele mele de pește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu