30 iulie 2010

La gura Dulcei Mahala

Și în cea de-a treisuteșaptea noapte, încălzindu-și mîinile și fața la focul Dulcei Mahala (sau înmuindu-și madlena în ceașca cu ceai), Moș Pinocchio urmă:

Am fost și eu odată piciul ăla. Cred că aveam 14 ani și visam să ies din mahalaua Crângașului. Și chiar ieșeam, pe bibicletă, peste Podu Grant, pe la Caraiman și pe Sandu-Aldea spre Herăstrău. Erau anii 70, Sandu-Aldea era pe atunci o stradă liniștită și, în afară de Adrian Păunescu, acolo stăteau numai și numai persoane distinse. Într-o vilă cu stil vag maur, cum sînt și prin Cotroceni, era odată o petrecere la etajul doi. Mă uitam la ei de jos în sus, vreo trei sau patru adolescenți – trebuie să fi fost doar cu un an sau doi mai mari decît mine atunci, dar mie mi se păreau de neatins – stăteau pe balcon (era vară) și ascultau muzică. Cel mai bine mi-a rămas în memorie sunetul clar al acelei muzici: Cînd eu ascultam un radio hîrîit, sau uneori difuzorul bunicii, și un magnetofon rusesc, ceh sau polonez costa un salariu normal pe mai multe luni, pe Sandu-Aldea se asculta hi-fi stereo, și sunetele atîrnau în aer ca niște cristale străvezii și ușoare.

Am trecut pe acolo de multe ori, trec și acuma cînd mă duc în vizită la Diotima, dar nu am mai văzut niciodată pe nimeni stînd pe balconul ăla.

3 comentarii:

marul spunea...

:)

April spunea...

doamne, dor mi-a mai fost de scrierile astea ale domniei tale. si nici nu stiam ca-mi era.

Pinocchi0 spunea...

:-)
Bine ai revenit, April!