Playlist

Pasarica, muta-ti cuibul 4:55 Ileana Sararoiu 22:09
Din Nimic 2:54 Alexandru Andries Muzica De Divort 22:13
Mugur De Fluier 4:33 Phoenix 22:17
Naturträne 4:09 Nina Hagen 22:24
Never Can Say Goodbye 5:07 Gloria Gaynor 22:29
Strong Enough 3:33 Cher 22:33
I'm Back In Town 2:21 Melanie 22:35
Any Guy 2:14 Melanie 22:37
What Have They Done To My Song, Ma? 4:07 Melanie 22:41
Voulez Vous 4:23 ABBA 22:46
Seaside Rendezvous 2:17 Queen 22:51
Love Of My Life 3:39 Queen 22:55
The Millionaire Waltz 4:56 Queen 23:00
Dreamers Ball 3:30 Queen 23:03
Schöner Gigolo 3:19 Max Raabe & Palast Orchester 23:07
Guilty 3:11 Amelie 23:10
As Time Goes By 3:50 Rod Stewart 23:14
I Only Have Eyes For You 3:08 Rod Stewart 23:17
Moon River 2:56 Louis Armstrong 23:20
The Look of Love 4:42 Diana Krall 23:24
My Melancholy Blues 3:29 Queen 23:28
It's Been So Long 3:27 Benny Goodman 23:32
Que reste-t-il de nos amours 3:13 Charles Trenet 23:35
Mothers Pride 3:59 George Michael 23:39
Besame Mucho 6:41 Diana Krall 23:46
Emotie de toamna 3:52 Nicu Alifantis 23:49
Somethin’ Stupid 2:39 Frank Sinatra And Nancy Sinatra 23:52
Singin’ In The Rain 2:45 Gene Kelly 23:55
Non, Je Ne Regrette Rien 2:24 Edith Piaf 23:59

De la Barajas mai la vale

– Hei hei, verde e iarba, soarele’i sus pe ce-er, fredonă Moș Pincchio mulțumit.
Pădurea e verde închis peste pămîntul portocaliu. Domnu’ Inginer face planuri înrebător.
– Nu pot să mă gîndesc acuma la asta, răspunse Moș Pinocchio, că accelerez.
Domnu’ Inginer se prăpădește de rîs.
– Căruța de-abia urcă dealul, motorul oftează, și domnu’ Doctor e ocupat cu accelerația. Hahahaha.

Abia pe seară, ajunși la destinație, Moș Pinocchio se scufundă într-un fotoliu și mașina anonimă cu număr spaniol și dealurile aride și soarele în ochi rămîn afară. Hahahaha, e concediu.

Dulceață de portocale (foarte) amare

În continuare, o mică poveste de dragoste interesată. El, vizitatorul din scena precedentă, pe nume Hermann, îi face curte nepoatei mareșalului Hermann Göring. Ea, trecută bine de prima tinerețe, pe cît de focoasă și dornică de amor pe atît de realistă și directă (“Hitler abia dacă știa să scrie, spunea mereu unchiu’meu, Doamne ferește să mai fi ținut și jurnal”). Ea îi oferă lui rolul de bărbat-macho: El de preferință în halatul de casă al unchiului, mult prea mare, ea în corset. Prima scenă, la micul dejun de “după”: El descoperă că ea a servit dulceață de portocale amare și dă ordine categorice: Nu suportă dulceața asta, așa că nu dorește să o mai aibă (vreodată) la micul dejun.



A doua scenă, micul dejun de după noaptea triumfului (jurnalul lui Hitler publicat cu vîlvă, succes, banibanibani etc.).

Ea [fredonează mulțumită.]

El [așezîndu-se la masă]: Vai în ce hal arăți. Obosită rău.

Ea [cochetă]: Daa, de pasiunea ta de azi-noapte, Hermann.

El: Daa? Hm. Nu puteai măcar să te machezi înainte să vii la micul dejun? La vîrsta ta?! Arăți șifonată rău.

Ea [încet dar sigur se schimbă la față; îl stropește cu ceva lipicios dintr-un castron.]

El [gustînd lichidul vîscos care i se scurge pe față, cu reproș]: Iar ai servit dulceață de portocale amare.

(Ce nu mai vedem aici: Se repede la ea. Cut. Scena despărțirii: Ea plecînd cu geamantanele, purtînd ochelari mari de soare. Cînd și-i scoate ca să-i spună adio, i se vede ochiul învinețit.)

O sută de ani de umor german

Nu e banc, dar e bun: În 1983, “Stern” publică jurnalul intim al lui Adolf Hitler. Cum avea să spună vreo 10 ani mai tîrziu un personaj de film: Păi Hitler abia dacă știa să scrie, Doamne ferește să mai fi ținut și jurnal. Dar ce contează: Succesul a fost enorm, cel puțin pe moment, și un oarecare Kujau a încasat pentru asta 10 milioane de mărci. Îl vedem în numitul film la lucru:

– Ăăăă… strădaniile ăă supraomenești din ultima vreme… ăăă… și mersul la paradă într-o mașină deschisă… m-au slăbit… ăăă foarte tare… și am răcit. [Strănută.] Am febră 39 cu 5. [Ia o pastilă.] Iau o grămadă de medicamente… și folosesc o mulțime de șervețele moderne și practice de hîrtie. [Își suflă nasul într-un șervețel de hîrtie pe care îl folosise înainte ca să șteargă o baltă de cerneală de pe masă.] Am dureri de cap, îmi țiuie urechile și aud tot timpul un fel de clopot… care sună… și sună… și sună…

Suna la ușă; deschide într-un tîrziu. Vizitatorul se uită la el și întreabă uimit:

– Vai în ce hal arăți, ce-i cu tine?

– Cum ce-i cu mine? Strădaniile supraomenești din ultima vreme și mersul la paradă într-o mașină deschisă m-au slăbit foarte tare și am răcit. Am febră, uite. [Își scoate termometrul de sub braț și i-l vîră vizitatorului sub nas.] Trei’ș nouă cu cinci.

De ce nu s-a ținut Olympia 2000 la Berlin. O amintire

Un incident de altfel minor, auzit la știri: Cîndva, să fi tot fost 1992, Hoyerswerda, Rostock și alte cîteva locuri asemănătoare mai scoteau încă fum, doi asiatici au fost bătuți măr pe străzile Berlinului de Est, luați de cetățenii indignați drept azilanți vietnamezi. Confuzie: “vietnamezii împuțiți” erau în realitate oameni de afaceri japonezi, veniți să exploreze posibilitatea unor întreprinderi comune. Nu știu ce s-a întîmplat cu afacerile respective. Dar un an sau doi mai tîrziu, orașul Berlin a candidat ca gazdă a jocurilor olimpice de vară.

Tot din Estul Salbatic. Déja vu

Hoyerswerda, acum 19 ani. Septembrie 1991. Populația indignată de străini și azilanți. Neonazii lovesc, distrug, dau foc. Cetățenii de pe margine aplaudă. După o vreme, azilanții sînt evacuați.

Iar noi vedeam asta stînd comod în fața televizorului, la München. De cîteva săptămîni primiserăm pașapoartele germane. Dar nu, n-am uitat.

Din Estul Sălbatic

Doi fericiți și proaspeți posesori ai unui loc de parcare central și gratuit, Moș Pinocchio și domnu’ Inginer, se îndreptau tacticoși dar plini de interes spre dom. Cînd, deodată, se auzi urletul unei motociclete accelerînd. După moda valahă, Moș Pinocchio rămase pe loc, uitîndu-se de unde vine zgomotul. Domnu’ Inginer trecu strada ardelenește. Sigur că, în limitele vitezei admise, domnu’ Inginer ar fi avut mai mult decît suficient timp să traverseze. Dar la viteza dată, destul de obișnuită pe autostrăzile germane, motociclistul fu silit – nu să frîneze, oh nu, ci numai să renunțe puțin la accelerație. Drept care se opri doi metri mai departe și începu să înjure violent. Domnu’ Inginer zise:

– No.

Și își continuă drumul. Moș Pinocchio lipăi grăbit în urma lui.

După colț, în mijlocul zonei pietonale, motociclistul oprise în fața bancii ca mamzela lui să scoată bani. De data asta fără cască, ne văzu și începu să ne înjure și mai cu foc, și mai sonor, și mai suculent. Domnu’ Inginer zise:

– No.

Și schimbă direcția. Trei pași pînă la intrarea gării centrale, alți trei pînă la poliția feroviară. Trei polițiști ne însoțiră în ritm de vals la fața locului, unde mamzela tocmai își punea casca și se pregătea să încalece.

Bine ați venit la Magdeburg.

Vedere dintr-un concediu virtual

Un evergreen al bancurilor gay.

Toamnă

Am terminat. Îmi împachetez notele în mapa transparentă albastră pe pianul negru din sala de repetiție. În mapa goală, cîteva fire de nisip de pe plajă, rătăcite pe fundul genții și strecurate în mapă. Nisip din Anglia, ce absurd. Îmi împachetez notele și plec.

‘Patafizică și fum

Mult fum: De la lumînările groase menite să facă atmosferă într-o casă de arhitect și scenograf (Cotroceni, iarna cînd a murit Nichita), și mai ales de la musafiri. Cît despre ‘patafizică…

Plăcințica era o mare doamnă cu pălărie și boa de pene. Dacă eu aveam atunci 21 de ani, ea trebuie să fi avut 22. Dansa ținînd mîna cu țigarea în portțigaret pe umărul meu stîng. Îmi șopti senzual la ureche:

– Înghesuie-mă în colțul acela, oh…

(În colțul acela era scrumiera.)

Lenin homosexual? O notă în trecere

Durează ca întotdeauna pînă cînd tovarășa Leninova deschide ușa: Trebuie să își așeze baticul pe cap. Fără batic ar fi ca în fundul gol, și asta nu se face. Cele două fete își ițesc capetele prin ușă să vadă cine e, apoi o iau la fugă. Îi dau cadoul cu mulțumiri, ea se mîțîie: Ce să fie, ce să fie. Un calendar cu vederi colorate din Olanda, lalele și mori de vînt, ce altceva, realitatea arată altfel.

Îmi spune: Știi, aș vrea să stăm odată de vorbă mult de tot, noi doi; dar nu acuma cînd postesc. Ah, știi, eu sînt o singuratică, și m-a interesat totdeauna cum le merge altor singuratici. Cum e să fii gay. Cînd ți-ai dat seama. Ce ai făcut. Ce au făcut ceilalți.

Să n-o mai lungim. Nu e prima dată cînd tovarășa mă întreabă asta, iar combinația se repetă: Cu mențiunea că “eu sînt o singuratică, dar pot să fiu și foarte rea”. Nu înțeleg sufletul femeii (susține Vera), dar aici nu văd altceva decît bănuiala ei cum că Lenin ar fi gay și teama ca nu cumva noi, adică eu, domnu’ Inginer, Marx, să ne dăm la el. Am mai văzut gelozia asta, și știu bine cît e de jignitoare. Probabil că ar trebui să fug mîncînd pămîntul, și florile să mi le ude altcineva.

Iau cheia în primire și îi urez o seară plăcută și salutări lui Lenin.

I Am Sterdam. Un puzzle

Am înțeles pînă la urmă că gările olandeze funcționează după principiul peron a + peron b. Adică: La fiecare peron așteaptă două trenuri diferite în același timp, unul la un capăt, unul la celălalt, pe urmă pleacă care încotro. Nu am înțeles însă cum ar trebui să funcționeze o autogară. Mă învîrtesc vreo jumătate de oră, după care renunț și pornesc pe jos.

Hălădui prin oraș căscînd gura la panarame și trăgînd valiza după mine. Panourile cu “te huur” sună a germ. Hure = engl. whore = rom. curvă, și mă aștept să le văd stînd pe scaune în vitrine. Inducere în eroare: nl. huur = engl. hire, iar apartamentele cu inscripția respectivă sînt de închiriat; ca și germ. Hure și engl. hore de altfel. O ocupație cît se poate de onorabilă, pare-se, cel puțin în Olanda.

Domul din Utrecht se vede de departe; de aproape nu se mai vede din cauza caselor. Mă hotărăsc într-un tîrziu să pun valiza jos și să scot hărțile google pregătite de acasă. În momentul următor, un domn și o doamnă se opresc lîngă mine și mă întreabă dacă am nevoie de ajutor. Ajung pe înserat la hotel, și primul lucru pe care i-l spun recepționerei este, cu entuziasm: Am reușit! V-am găsit!! Îmi răspunde cu înțelegere compătimitoare, aproape cerîndu-și scuze: Da, da, știu, știu. Și tipsăie eficientă la calculator, după care îmi cere cardul de credit, dacă sînt de acord.

Micul dejun este englezesc, inclusiv baked beans și ham and eggs. Printre alte băuturi la bufet, o sticlă cu șampanie într-o frapieră cu gheață proaspătă. Bucătarul negru vine cu un termometru electronic și ia temperatura la fiecare fel de mîncare în parte.

Mă mut la Amsterdam pentru weekend. Steaguri în curcubeu flutură peste tot. Mă țin de mînă cu domnu’ Inginer, nu impresionează pe nimeni. Știu că dejunul olandez are asupra mea efectul unui pumn în stomac. Îi spun un NU hotărît care rezultă într-o schimbare de direcție. Nu toate sînt localuri cu adevărat gay, e numai comerț, ne previne Oliver, și întrăm la o pizzerie. Pe mine, continuă el, nu mă întreabă nimeni dacă sînt gay, cine trăiește aici știe și vede, nu se pune întrebarea. Apoi zice cu aerul cu care ar lansa un balon meteorologic: Și totuși prefer să nu se știe la servici că am ménage à trois.

Bicicliști amețitori în toate direcțiile, fără nici un interes pentru vreo regulă: Cum că să stea la semafor dacă e roșu și să plece dacă e verde, să nu calce pietonii pe trecerea de pietoni, să nu intre pe contrasens, să nu meargă unul lîngă altul ci unul după altul, etc., etc. Mi se spune că zona Amsterdam-Rotterdam-Utrecht este a doua din lume la densitate de populație după Bangladesh. O mașină dă colțul scrîșnind din cauciucuri și frîne, la cîțiva centimetri de degetele mele de la picioare. Mă uit în urma ei înjurînd în gînd: un BMW 500 cu număr de München.

Scandal la Rijksmuseum. Lîngă un tun de bronz din secolul al XVII-lea decorat cu emblema Olandei și a portului Amsterdam, în mijlocul unei săli de altfel pline cu tablouri, paznicul o face albie de porci pe o tînără doamnă obeză, desigur turistă mic-britanică. Dumneaei tocmai își terminase Cola de băut și abandonase sticla goală pe soclul tunului.



Tot la Rijksmuseum, criză de rîs: Mama lui Pieter de Hooch își despăduchează fiica, amîndouă stînd “happily together”, cum ne explică textul însoțitor. O rază de soare “catches the edge of the child's chair and the copper bedpan”. Nevăzînd decît un chair în prim-plan dreapta și suspectînd o neînțelegere, mă uit peste versiunea olandeză să văd ce vroiau să spună. Scaun = nl. stoel = germ. Stuhl. Perfect, și mai departe: Obiectul din prim-plan se numește “kakstoel”, și exact la asta și folosește.



La Schiphol nu te grăbești, și dacă te grăbești nu-ți folosește la absolut nimic. Cînd ai aterizat, poți să faci un marș forțat în direcția bagaje. La ce ți-a folosit? Geamantanul îți vine tocmai cînd te pregătești să îl declari pierdut. La plecare te sui în tramvai și tren la o oră rezonabilă, amîndouă se hurducă pe șinele scufundate într-o rînă și, aproape de punctul terminus, încetinesc numai ca să te scoată din minți. Ce contează, avionul de la München oricum nu a venit, iar, cînd pleacă, ți se spune să mai aștepți, că turnul de control din München a alocat pentru întoarcere un time slot mai tîrziu. Cum altfel, dacă cu două ore înainte turnul de control din Amsterdam i-a spus să mai aștepte. Pe fondul de “Mind the gap. Mind the gap. Mind the gap.” ca o picătură chinezească, cineva anunță: “Mr. … booked on the flight to Kilimanjaro, please proceed to the gate number…” și toată lumea zîmbește visînd.

Lufthansa cunoaște jocul, așa că avionul tot la timp ajunge. Cînd ajungi la graniță, te arunci la pămînt și săruți dalele patriei germane. Nici asta nu impresionează pe nimeni, cuștile grănicerilor sînt goale.

Ah, Anabel Lee, Anabel Lee,
N-am să revin, n-ai să revii,
Deși ne doare inimili.