N-aș fi crezut să ajung a mai fi vreodată la un revelion cu manele. Dar iată, s-o’ntîmplat. Și stăteam, uite’așa, la masă, deportați de Maria care plecase la Cluj, și mă tot uitam la cei de vizavi: Toți bărbați ca brazii, mai mult lați decît înalți, proaspăt tunși la zero și în costume de duminică asortate la culoarea BMWului din fața intrării. Ah și să nu uităm: sprîncenele ajustate de sărbătoare. (Lanțurile de aur s-au văzut abia a doua zi, cînd au renunțat la costum.)
Ornamentul, ca să fac puțină teorie (personală) a muzicii, care în noaptea aceea (ca și în următoarele) a fost cam tare, este o gamă schițată în fugă, în sus și în jos, între două note principale, care definesc melodia. Acuma o gamă: poate să fie majoră, minoră (naturală, armonică sau melodică) sau poate să fie modală. Tonalitățile majore și minore sînt temperate și caracteristice pentru cultura europeană de preferință vestică. Modurile sînt cu atît mai “altfel” cu cît mergem mai spre Orient. Modurile trădează adevărata obîrșie, atunci cînd sînt folosite spontan, în trecere, de exemplu într-un ornament. La Sîngeorz m-aș fi așteptat, poate că am dreptate, poate că n-am, la game temperate. Așa a și fost în mare, doar ornamentele (chestie de improvizație, pe care ori o ai în degete, ori n-o ai) au fost altfel. Cu totul altfel.
Altfel, domnu’ Inginer a propus ca scaunele de la mese să fie așezate pe cîntare. Asta pomenind vizita dinaintea revelionului. Am uitat, vai, să vă spun de ce a strîmbat din nas duduița X țocăind pe stilete prin camerele Mariei: Din dotare lipseau cîntarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu