Epilog

Deasupra ghișeului gol apăru punctual inscripția BOARDING, și toți pasagerii avionului de München se așezară la coadă cu disciplină românească. Și stătură tot așa, aiurea’n tramvai, preț de vreo trei sferturi de oră, pînă cînd sosi avionul întîrziat, apoi încă vreun sfert de oră, pînă cînd apăru autobuzul să ne ducă la el, trei metri mai încolo. Avînd timpul necesar meditației și calmat insistent de domnu’ Inginer, mi-am pregătit replica și am servit-o sec:

– Măcar din politețe față de pasageri puteați să spuneți ceva.

Recunosc că mă așteptam la un răspuns pe măsură de otrăvit. Nici la check-in duduia nu excelase în amabilitate. De data asta mi-a adresat un zîmbet uimit și fermecător:

– Bine, dar n-am știut nici noi.

Sigur că da, nici noi n-am știut că toate tabelele electronice de pe aeroport anunță îmbarcarea într-un avion care nu era acolo. Dar mai ales nu știam (și nici nu ne interesa) că pasagerii stau o oră la coadă la nimic.

În virtutea obișnuinței, m-am simtit ușurat să pun piciorul pe pămînt german, fie el și sub formă de mochetă într-un Dash 8. Mi-am comandat o bere cu un pahar cu apă, apoi un suc de roșii cu un pahar cu apă, și am adormit. M-a trezit domnu’ Inginer să-mi arate Alpii. Am ajuns acasă, mașina a oftat, acumulatorul se golise, Lenin ne-a dat curent să pornim, în drum spre supermarketul din colț am făcut un ocol de vreo 30 de kilometri pe autostradă să încărcam bateria, am înjurat birjărește BMWurile cu prioritate încorporată, bine ați venit, bine ați revenit în cotidian.