“dar s-a sfîrșit, s-a sfîrșit, de-acuma cu care amant
te mai împleticești pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău platinat
…
vreau să-ți mai spun că aseară s-a prăbușit de singurătate romarta copiilor”
Sînt ani de cînd l-am cunoscut pe Robert, și povestea n-a fost nici un secret: o fostă simpatie de-a domnului Inginer. Neîmpărtășită: i-a devenit un bun și vechi prieten. Robert era un copil, nici măcar mare. Un zîmbet veșnic ștrengăresc, povestind mereu cu gura plină, un bărbat lîngă care nu te-ai fi plictisit. Gurile rele (ale lui Moș Pinocchio) adăugau: tot așa cum nu te-ai fi plictistit într-o boemă stundețească. Dar (spuneau aceleși guri) te saturi de ea cînd îi trece vremea.
Orice sac își găsește peticul mai devreme sau mai tîrziu. Aflăm de la Dirk din Leipzig care aflase de la Klaus din Köln care știa de la Robin de la Londra care… eh, care vorbise la telefon cu Robert însuși, că își găsise, în sfîrșit un partener și se mutaseră împreună la Frankfurt. Ștrengăria lui Robert își avea și ea perechea în depresiile noului prieten.
Cîțiva ani mai tîrziu, nu știm exact cîți, mai exact ieri, aflăm din alte telefoane pe trasee încă mai complicate, că prietenul depresiv s-a sinucis. Cîteva zile n-au știut unde e. Ca într-un cîntec și’un banc de gust îndoielnic, l-au găsit trei-patru zile mai tîrziu, baricadat în pivniță, cu o scrisoare de adio: Făcuse un test de HIV și era pozitiv. Gurile rele: Nu atît frica de SIDA, cît conștiința, cît căutările inutile fără sfîrșit și, la fundul sacului, nemulțumirea de sine și de ceilalți.
– Nouă nu ni se întîmplă așa ceva, nu? Mă întreabă, tot la telefon, domnul Inginer rugător.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu