Mare. În oraș

– Nu știu cum poate să-mi dea notele cu nici măcar o săptămînă înainte de concert, și după să îmi facă morală că n-am cîntat profesional, că parcă ar fi fost la prima vedere, spuse Gogoscharski revoltat. Era vorba de unul din marii profesori ai Conservatorului.

Am lăsat cuțitul și furculița cu bucata de saltimbocca tăiată, și am arătat cu degetul spre sprîncenele lui. Cînd era mic, avea o frunte grăsuță, mă topeam de cîte ori dădeam peste ea. Apoi crescuse, și fruntea lui devenise ceea ce este fruntea oricui: piele peste osul frontal. Acum se vedea că a moștenit sprîncenele mele. (“Mein kleiner Breschnjew”, mă alintă din cînd în cînd domnu’ Inginer, care nu-l cunoaște pe Mircea Albulescu.) Gogoscharski se încrunta făcînd patru cute verticale deasupra sprîncenei drepte și trei deasupra sprîncenei stîngi.

M-am întrebat dacă să rîd sau să plîng și m-am hotărît să zîmbesc. A zîmbit și el. Mai tîrziu am pornit fiecare spre casă, el a plecat pe jos, iar eu am luat S-Bahnul zîmbind în continuare fără să-mi dau seama.

Nu toată lumea zîmbește

Stăteam lîngă ușa metroului și nu știu dacă zîmbeam. S-a urcat o fată cu un pachet mare și rotund în brațe, desigur un tort făcut de ea.
– Mmmmmm, am exclamat, tort! Miam, miam…
A zîmbit obosită.
– Știți, eu țin regim, n-am voie, i-am șoptit la ureche. Așa că văd imediat așa ceva, și după aia visez toată ziua la tort și la ciocolată.
A zîmbit încă o dată scurt și obosit, apoi și-a mușcat buzele. N-am mai zis nimic, dar m-am gîndit că trebuie să fi fost o studentă din vreo țară est-europeană, România sau alta. Apoi am coborît.

Încă un zîmbet într-un oraș mare

Stăteam deci pe un scaun în S-Bahn și zîmbeam. De ce zîmbeam, citiți aici. Vizavi de mine s-a așezat o femeie la vreo 40 de ani, cu o carte în mînă. Așezîndu-se și simțindu-se observată, spuse:

– Ups.

Simțindu-se în continuare observată, zîmbi și ea întrebător.

– Eram curios ce citiți, i-am spus.
– Ach, e o carte de Ingrid Noll, mi-a răspuns arătîndu-mi coperta. Nu pot să o recomand. Știți, una din acele cărți în care o crimă se întîmplă en passant… (A urmat povestirea.)
– Eu citesc de cîțiva ani numai “În căutarea timpului pierdut”, m-am lăudat. Cuvînt cu cuvînt și pagină cu pagină. Ei, dar mă tem că trebuie să cobor.
– Distracție plăcută în continuare, am spus amîndoi în același timp.

Am coborît, apoi am luat metroul. M-am așezat pe un scaun zîmbind.

Un zîmbet într-un oraș mare…

…este o raritate, mai ales cînd se întîmplă în mijloacele de transport în comun.

Stăteam deci în metrou pe un scaun și zîmbeam. De ce zîmbeam, citiți aici. Lîngă mine s-a așezat o femeie la vreo 40 de ani, ocupată cu un drac de hîrtie. Știți, unul din ăla care seamănă cu niște foale și care se umplea la școală cu praf de cretă de pulverizat prin spatele profesorilor. Dacă sufli în ea cu putere, bucata aia de hîrtie împachetată se umflă și scoate două coarne.

– Pot și eu să fac așa ceva, am spus.
– Ach, eu nu pot, tocmai mi-a făcut cineva chestia asta cadou.

I-am arătat repede cum se face, apoi am spus:

– Din păcate trebuie să cobor, distracție plăcută în continuare.

Ce mai cîntăm la flaut

Sonata în sol major de Haendel, o veche cunoștință de pe vremea cînd cîntam la blockflote.



Și, dacă tot am descoperit flautista, iată și o suită de Boismortier, cea cu care am început să cînt la flautul travers.

Despre căsătorie. Doi

Iarna care aproape a trecut nu mi s-a părut nicidecum catastrofală din punctul de vedere al zăpezii: o iarnă normală. Și totuși s-a circulat îngrozitor de prost în toată Germania, mai ales cu trenul. Vezi nopțile în care un Intercity Express – în care întîmplător era și domnu’ Inginer – nu reușește să urce dealul spre Estul Sălbatic și trebuie remorcat, iar drumul durează zece ore în loc de cinci.

De ce s-a ajuns la situația asta? Pentru că Căile Ferate au făcut economii ca să se privatizeze și să vîndă acțiuni la bursă. Urmările nu s-au văzut imediat, dar se văd acum. La vremea respectivă n-a țipat nici un sindicat să spună că se duce de rîpă toată compania. De ce? Pentru că erau toți funcționari de stat și se simțeau în siguranță.

Acuma fac grevă. Și vorbesc oficial despre un maxim de eficiență, ceea ce înseamnă un maxim de haos într-un minim de timp. Domnu’ Inginer a plecat spre Köln, după care va pleca spre Leipzig, spre Nürnberg și Dumnezeu mai știe încotro. Din cauza grevei, a trebuit să plece cu mașina, și azi-noapte a nins.

Futu’i.

Despre căsătorie. Unu

Mama: Și? Ce-ați mai făcut?
Moș Pinocchio: Ieri am fost la consiliere pentru căsătorie.
Mama [pauză]: Bine mamă, dacă voi credeți că ăsta e drumul vostru…

Mama s-a întristat și acum 20 de ani, cînd am primit cetățenia germană. Știu. Dar asta nu face lucrurile cu nimic mai simple.

Muzică și gesturi. Muzică

Eu nu trebuie să muncesc pentru banii mei, spuse regele ridicînd elegant o mînă fină (sau grăsuță) cu dantele la manșetă și mînecă de brocart. Așa se cîntă un menuet, asta trebuie să fie atitudinea, am fost învățat. Mă gîndesc la asta, și atunci menuetul suna ca un menuet.

Trebuie să cînți bucata asta ca și cînd ai cînta la vioară, îmi spunea Agata din cînd în cînd. Cu mîna stîngă, își sprijinea capătul flautului pe umăr, cu dreapta făcea gestul arcușului peste flaut. Și atunci flautul meu suna ca o vioară.

Nu poți să accentuezi fiecare timp în parte, m-a certat David, uite cum sună – și începu să maimuțărească ce cîntasem. Sigur că da, am spus, e heavy metal. (Era, în principiu, Bach.) David se prăpădi de rîs ținînd flautul ca pe o chitară electrică și țopăind prin cameră ca pe o scenă de concert. (L-am scuzat, nu avea decît 29 de ani.)

Gogoscharski să fi tot avut vreo 15 ani cînd repeta la vioară cu tînărul Louis, care avea vreo 7 sau 8. Colombina asculta din bucătărie. La un moment dat, calitatea sunetului se schimbă. Colombina, alarmată, veni prompt să vadă ce se întîmplă: Gogoscharski continua să explice, cîntînd fragmentele respective, numai că acum stătea cu picioarele în sus.

Creativitate

Epitetele din titlul original (nu pot să-l schimb) sînt desigur exagerate și foarte incorecte politic. Aș spune că e o întîmplare că a fost o femeie, nu văd de ce nu ar fi făcut și un bărbat același lucru. Obervați totuși fusta la minutul 1:28, cînd mamzela îi deschide portiera polițistului.



De la trilulilu, cu mulțumiri visătorului Liviu.

Revisited

Nu mai știu prin ce madlenă, duminică ne-am hotărît să revedem “Actorul și sălbaticii”. Un film care ține și azi, ca întotdeauna, chiar și într-o lume poluată de thrillers. Marea școală (și nu numai românească) de teatru. O economie decentă de efecte, și totuși covorul din sufragerie e ud iarăși, îmbibat de lacrimile noastre. Acum domnu’ Inginer s-a întors la lucru și la Estul lui Sălbatic și nu, nu pot să sufăr lunea.

Ce mai vede Vestul în România. Colombina ne recomandă

După clătite, Colombina ne servește cu un articol din Spiegel Online. Traduc fidel pentru necunoscătorii limbii germane.

România
Vrăjitoarele vor plăti daune pentru preziceri greșite

Despre riscuri și efecte secundare întrebați vrăjitoarea de familie: În curînd, magicienele din România vor plăti daune pentru preziceri greșite. Persoanele în cauză sînt revoltate: Guvernul nu trebuie să tragă vrăjitoarele la răspundere, ci cărțile.

București – vremuri grele pentru vrăjitoare: În curînd vor trebui să plătească daune pentru preziceri greșite. Dacă legea va fi votată în Parlament, vrăjitoarele riscă amenzi și chiar pedeapsa cu închisoare dacă prezicerile lor nu se îndeplinesc.

Abia acum o lună decisese Parlamentul României că vrăjitoarele trebuie să plătească impozite. Noua modificare a legii a fost aprobată săptămîna trecută de Senat, iar acum mai trebuie să fie aprobată și de Comisia pentru Muncă și de Camera Inferioară.

Vrăjitoarele obiectează că nu pot fi trase la răspundere pentru greșelile instrumentelor pe care le folosesc. “Am să lupt pînă la ultima suflare împotriva acestei legi”, spune vrăjitoarea-șefă Brățara. “Guvernul nu trebuie să tragă vrăjitoarele la răspundere, ci cărțile.” Uneori clienții dau nume, date de naștere și alte date personale false, mai spune ea, ceea ce falsifică prezicerea. “Nu putem fi trase la răspundere pentru asta”, zice Brățara.

Dacă legea este votată, vrăjitoarele vor trebui să obțină mai întîi permisiunea de exercitare a meseriei, să scrie facturi clienților, și nu vor avea voie să lucreze în apropierea școlilor și bisericilor.

Pentru criticii noii legi, aceasta este o manevră a Guvernului de distragere a atenției cetățenilor de la nenumăratele probleme ale țării. “Guvernul nu are soluții reale, drept care inventează probleme”, spune Stelian Tănase, un cunoscut comentator politic.

Superstițiile sînt foarte răspîndite în România. Pînă și unii funcționari ai Guvernului au făcut apel la puterile magice ca să ajute economiei să iasă din impasuri sau ca să combată evaziunea fiscală. Ca reacție la modificarea legii, în luna ianuarie vrăjitoarele au aruncat rădăcină de mătrăgună otrăvitoare în Dunare ca să vrăjească Guvernul.

Nebuniile Spaniei

Părăsit

Maybe I didn't treat you
Quite as good as I should have
Maybe I didn't love you
Quite as often as I could have
Little things I should have said and done
I just never took the time
You were always on my mind
You were always on my mind

Recunosc cu tristețe: Ai fost întotdeauna în mintea mea, dar te-am uitat în momentul decisiv… Și acum îmi dau seama: Nu m-am purtat cu tine așa cum ar fi trebuit… Micile lucruri pe care trebuia să le spun, sau să le fac… eh, n-am avut niciodată destul timp pentru asta…

Iar acum m-ai părăsit… dragul meu…

Vreau să spun că am încurcat o parolă de siguranță dublă (din aia care protejează cardul de proprietarul lui), iar Taromul a încurcat și el niște rezervări, drept care cineva a încercat să-mi scoată niște bani de pe card, după care mi i-a pus la loc. Și asta a fost foarte suspect pentru cei de la Master Card, așa că mi-au anulat cardul. Și iată, dragul meu master card, pe care îl aveam de ani de zile, m-a părăsit. Ca să nu rămîn neconsolat și cu inima zdrobită, o să primesc un înlocuitor. Așteptînd la telefon să vorbesc cu cineva despre asta, Elvis îmi cînta la ureche chestia de mai sus.

Asta e tot.

LATER EDIT. Voilà, pentru ilustrație -- originalul e prea siropos pentru gustul meu. Cu un pian care tot amintește de gymnopedia lui Eric Satie.

În treacăt…

…m-am împiedicat de un clip. De data asta chiar mi-a sărit țandăra, tag 1. Tag 2: Simply gay. E simplu să fii gay, nu-i așa? Citiți pe pinKpong.


LATER EDIT. Ăsta este genul de oameni care m-au convins să părăsesc România. Mă întreb ce i-aș spune dacă l-aș avea în față.

Leapșa antícă

A venit din nou vremea lepșelor, dragilor. Vă ofer o leapșă puțin altfel:

Cum vă imaginați voi anticariatul ideal? Descrieți trei lucruri care nu trebuie să lipsească din el. Și nu vorbesc de buchinistul din colț de la Universitate, ci de anticariatul adevărat, în care intrați mai întîi de “hai să vedem ce mai e și pe’aici” și, odată intrați, uitați de timp, vă pierdeți în el, ajungeți într-o altă lume.

Ce este altfel? Hehe: Doamna Nartica vă va citi și își va aranja anticariatul așa cum îi spuneți. Ideea va prinde viață.

Ce și cum?

Descrieți pe blogul vostru cele trei obiecte de anticariat: 1, 2, 3. Nu uitați culori, mirosuri, senzații. Dați leapșa mai departe, nu uitați să spuneți cui. Ca să găsim mai ușor ce ați scris, numiți și destinatarul cu link: Doamna Nartica, http://narticanticar.blogspot.com/

Cine?

În primul rînd, Madelin, de bun venit.
Vlad, pentru aerul parizian.
Tapirul, pentru aerul elvețian.
Ionuca, pentru că e îndrăgostită de cărti.
Diacritica, pentru că e îndrăgostită de limbă și scris.
Cuvinte și Fluturi, pentru că e îndrăgostit de filosofie și muzică.
Arhitectul, pentru că e îndrăgostit de desene și anticariate.
Mihaela, pentru că e îndrăgostită.
Cristian Sîrb, pentru Proust.
Urmuzz, pentru suprarealism.
Zaza, pentru călătorii exotice.
Lekktor, pentru matematici.
Veșnic visător, pentru vise.
Surorile Marx, pentru miuzici, filme și alte răutăți cu patină.
Mircea Popescu și Blegoo, pentru cu totul altceva.
Incze Klara, cu care de mult nu am mai vorbit, și căreia știu că o să-i placă ideea.
Și pentru toți ceilalți, pe care cuvîntul “anticariat” îi face să viseze.

Cît despre Moș Pinocchio:

1. Cărți, multe și vechi, cu hîrtie îngălbenită de timp, ortografie demodată, legate în carton și piele, cu cotorul rotund cu nervuri, scris cu litere aurii. Pe rafturi prăfuite. (Dar, vă rog, fără păianjeni!)
2. Hărți vechi de navigație pe pereți. Pot să fie și ale vreunui oraș frumos, dar să aibă măcar vreo 100 de ani.
3. Un ceainic cu ceai parfumat și cești de Rosenthal.

Cu mulțumiri

Cum spuneam: Mulțumiri Blegoolui, care a încercat să mă convingă de un lucru și m-a convins de contrariul lui. Hihihihihi…