28 februarie 2011

Mare. În oraș

– Nu știu cum poate să-mi dea notele cu nici măcar o săptămînă înainte de concert, și după să îmi facă morală că n-am cîntat profesional, că parcă ar fi fost la prima vedere, spuse Gogoscharski revoltat. Era vorba de unul din marii profesori ai Conservatorului.

Am lăsat cuțitul și furculița cu bucata de saltimbocca tăiată, și am arătat cu degetul spre sprîncenele lui. Cînd era mic, avea o frunte grăsuță, mă topeam de cîte ori dădeam peste ea. Apoi crescuse, și fruntea lui devenise ceea ce este fruntea oricui: piele peste osul frontal. Acum se vedea că a moștenit sprîncenele mele. (“Mein kleiner Breschnjew”, mă alintă din cînd în cînd domnu’ Inginer, care nu-l cunoaște pe Mircea Albulescu.) Gogoscharski se încrunta făcînd patru cute verticale deasupra sprîncenei drepte și trei deasupra sprîncenei stîngi.

M-am întrebat dacă să rîd sau să plîng și m-am hotărît să zîmbesc. A zîmbit și el. Mai tîrziu am pornit fiecare spre casă, el a plecat pe jos, iar eu am luat S-Bahnul zîmbind în continuare fără să-mi dau seama.

2 comentarii:

catfish spunea...

Domnul Inginer te iubeste cu adevarat, altfel ti-ar spune "mein kleiner Theo Waigel" :D

bunissima spunea...

Și acum ce urmează, "Nu toată lumea, încă"? :) (zâmbet)