30 iunie 2011

Scene dintr-o căsătorie, opt. Darul

București, anii 80. Acea mătușă era chelneriță în provincie și ținea de o parte a familiei care nu fusese invitată, dar venise, pentru că la nuntă se vine în formație completă. Am lăsat rubedeniile să petreacă cum le place și am fugit – la cor și concert, cîntam într-o cantată de Bach la Biserica Luterană. A prins-o pe Colombina în hol. Nu se mai știe ce i-a spus, dacă a spus ceva. A scos din sîn un șomoiog de bancnote soioase, și-a scuipat în degete, a numărat o parte din ele și i le-a pus Colombinei în mînă. Umilită, Colombina a plîns de-a săltat cămașa pe ea.

În total, darul a fost echivalentul aproximativ a zece salarii de inginer stagiar. Ne-am cumpărat cîteva discuri cu muzică clasică (le mai am și acum, dar cine le mai ascultă?), cîteva albume de artă (s-au decolorat și descompus între timp), restul l-am schimbat în mărci care nici măcar nu ne-au ajuns pînă în Germania. Singurul lucru care a rămas este amintirea scenei de mai sus.

4 comentarii:

Mihaela ( Catwoman) spunea...

Gresit, zic eu. "Lucrurile" care au ramas si conteaza mai mult chiar si decat amintirea asta neplacuta (desi femeia, in simplitatea ei, nu a inteles ca a facut un gest umilitor, ci pur si simplu atat a dus-o capul) sunt copiii :). Restul, cred eu, chiar nici nu mai conteaza, nu?

Pinocchi0 spunea...

Sigur că sînt copiii, dar asta e cu totul și cu totul altă poveste. Eu vorbeam aici numai de darul de nuntă. (Să-ți spun un secret: Pentru contrast, în următorul posting povestesc ce cadouri am primit la nunta asta ;-)

Suflet de curva spunea...

:)

Madelin spunea...

Aaaaarghhhh, simt cum se coace articolu' cu nunta mea! Rahaaaaaaaaaaaaaaa!