Cîndva, nu demult, îmi spunea Gogoscharski că a învățat să mulțumească și să-și ceară iertare. Iar eu am fost, încă o dată, mîndru de el, pentru că asta e un fel de a sări peste umbra lui, învățînd de unul singur ceea ce părinții lui prea puțin l-au învățat.
Peste luxoasa Casă Capșa văd – în bila mea de cristal vrăjită, cum îi place lui Moș Pinocchio să spună – o umbră. Nu grea, ci ușoară; nu foarte neagră, ci avînd acea nuanță aproape imperceptibilă de gri pe care o iau hainele albe după o vreme. Ea trădează o anume vîrstă morală, ca și o anume lehamite a posesorului. Ei bine, s-o spunem pe’a dreaptă, personalul de la Capșa are o anumită mitocănie pe care mai că aș fi numit-o bucureșteană dacă nu aș mai fi văzut și altceva pe acolo. Mitocănia asta nu ține neapărat de București, ci mai degrabă de comerțul socialist bucureștean.
Nu, dragă Vera, nu ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi. La ora 2, cineva a intrat în Salonul Albastru, a oprit muzica și a zis: Doamnelor și domnilor, asta a fost. Gata.
Nu vă mulțumim că ați venit, nu vă urăm noapte bună, nu mai veniți și altă dată. Asta a fost tot. Ne-am suit fiecare în mașina lui și am plecat pe la casele noastre.
Un comentariu:
Mi se pare ca locanta arata infinit mai bine de afara.
Nu mai merg la Capsa. Cam de la mijlocul anilor '90, sa fi fost 1995 sau '96. Cind ne-am dus, dupa ce statuse inchis in neshtire - pentru renovare. Si am constatat ca si-au batut joc, ca usa de la salonul mare, care da spre bucatarie, se cojeshte dupa 2-3 luni de cind s-a redeschis, ca personalul e acelashi grup de securishti - cum era si la Restaurantul Chinezesc - de dinainte de '89, iar mincarea e mediocra.
As vrea mult sa inviorez (si la Bucuresti) cumva ideea ca piatza regleaza chestiile astea si ca, daca nu esti multzumit de o locanta, nu o mai frecventezi. In aceasta directzie, sint de obicei fara nuantza: le tzin discursuri inflacarate din usha, inainte de a parasi incinta, despre cum nici eu, nici familia mea si nici prietenii mei nu vom/r mai calca vreodata pragul pe care tocmai il voi lasa in urma. Trebuie sa le vezi fetzele...
Asa ca, din pacate, din postul tau constat ca, dupa peste 15 ani de la acea decizie, lucrurile nu s-au schimbat. Sau nu cit trebuia, ca sint sigura ca nota a fost destul de stiff.
Trimiteți un comentariu