Salata “101 dalmațieni”

Acum trei ani am inventat salata “Van Gogh”, care s-a bucurat de succes. Iată acum și salata “101 dalmațieni”. Partea (mai mult sau mai puțin) albă e varză de China cu andive, punctele sînt de susan negru. Comparați cu originalul!

Pe focul sacru…

…am pus oala cu sarmale. O să bolborosească acolo pînă la miezul nopții, și mîine o să mai intre vreo oră sau două în cuptor.



LATER EDIT. …și căutînd sarmale pe YouTube or dat ale mele în foc. Tulai Doamne.

Ce mai cîntăm la flaut

Coming Out at Christmas

De fiecare dată un succes, ca și pomul de Crăciun.
Merry Christmas everybody!

Moș Pinocchio la ora de învățămînt politic

Fericit deocamdată la băi termale, Moș Pinocchio își citea corespondența electronică fără să banuiască nimic, cînd fu acostat de prof. dr. Stamate Furț-Popescu. Dacă nu cumva domnul Doctor ar putea să țină un discurs la universitatea noastră? (Particoleră, NB.) Știți, că noi nu avem bani să vă plătim avionul, dar poate găsiți dvs. o posibilitate. Deși mișcat pînă la lacrămi, Moș Pinocchio nu găsi o posibilitate.

Să fi tot trecut vreo doi ani de atunci, timp în care Moș Pinocchio fu regulat alimentat de prof. dr. Furț-Popescu cu ultimele noutăți ale Internetului românesc: colinde (ehehei, ce-a fost odată România), poze (vaivaivai, în ce hal a ajuns România), bancuri (hohoho, ce umor are românu’), maxime și cugetări din puțul gîndirii etc. Moș Pinocchio reacționă ca la o ploaie începută surprinzător la sfîrșit de octombrie și folosi tasta delete pe post de umbrelă. Alaltăieri sosi însă altceva: “prorocirile unui mare istoric” (Neagu Djuvara) despre sinuciderea europenilor. Care prorociri aveau pe prima pagină citatul:

“Din păcate, Europa de mîine va aparține arabilor și țiganilor. De aceea consideram că cea mai gravă crimă făcută împotriva europenilor de baștină și a culturii europene este deschiderea largă a porților Europei hoardelor barbare și hămesite de foame din Asia și Africa, hoarde care vor transforma Europa creștină, civilizată și prosperă de azi într-o Euro-Indo-Arabia de mîine, în care urmașii noștri vor putea, probabil, supraviețui pentru cîteva generații în ‘rezervații’. Iar noi, europenii de rînd, stăm cu brațele încrucișate și ne văicărim de toate ticăloșiile care se petrec sub soare fără a întreprinde nimic. Așa încît ne merităm soarta, spre rușinea noastră, a tuturor.”

Moș Pinocchio, înainte de a folosi butonul-umbrelă, răspunse prompt și categoric:

Stimate domnule Furț-Popescu,

cel puțin la prima vedere (pentru a doua nu îmi ajunge timpul disponibil), materialul trimis de dvs. are conținut rasist. Mi-ați face o plăcere dacă nu mi-ați mai trimite asemenea informații.

Vă mulțumesc!

Toate cele bune
P.

Răspunsul veni la fel de promt, și încă mult mai categoric:

Domnule Dr. P.,

O eroare regretabilă – apartenența numelui dv. la un grup de corespondenți ai mei – a facut să ajungă infamul mesaj infierat de dv. ca având conținut rasist. Îmi cer scuze și promit să nu se mai repete. NICIODATĂ. Oricum, credeam că 'epoca' sloganului "Ce nu ne convine NU EXISTĂ" a trecut demult; se pare că m-am înșelat.

În plus, o eminență culturală, științifică și diplomatică – Prof. Neagu Djuvara care a trăit și a servit guverne africane timp de decenii ESTE DEPARTE DE ORICE ACUZĂ DE XENOFOBIE ȘI RASISM, mai ales la venerabila sa vârstă apropiată de centenar. El, ca istoric, nu face decât să observe și să transmită observațiile sale odată cu îngrijorările sale, fără TEAMĂ; și nu e singurul pe mapamond. Ceilalți, deși în sinea lor nu resping acest tip de idei în sine, în agora afișază o corectitudine politică 'trendi'.
Pe de altă parte, înțeleg transferul de complexe de vinovăție colective ale unei națiuni de adopție către cei nou-veniți, chiar dacă nimeni dintre cei care împărtășesc principiile democratice nu acceptă deât răspunderi pentru pricini INDIVIDUALE.

CORECTITUDINEA POLITICĂ, totuși, nu poate refuza DREPTUL unei majorități de a IMPUNE respect EGAL al legilor/ regulilor/ cutumelor TUTUROR grupurilor culturale/ etnice/ religioase/ sexuale; alminteri totul devine NONSENS prin reversul tuturor lucrurilor într-o dictatură a minorității. Aceasta din urma duce ineluctabil la aparitia "palatelor" cu turnulețe, a inșilor cu ghiuluiri și lanțuri de care atârnă cruci de aur de kilograme, toate plătite cu bani obținuți prin evaziune fiscală, proxenetism, ceșetorie ș.a. asemenea. Toți aceștia sunt disprețuiți de lumea civilizată și nu sunt înfierați ca grup infractor ci ca 'reprezentanți' ai unei națiuni care primește bobârnace la tot pasul și este exclusă de la "masa bogaților".

Asta este RDREPT?

Professor Stamate Furț-Popescu, PhD, MD
Membru corespondent al Academiei Oamenilor de Știință din România (A.O.S.R.) continuatorul și unicul legatar al Academiei de Științe din România (1936-1948), cu sediul la Târgoviște

Himmelherrgott. Nu discutăm aici opera și opiniile unui Neagu Djuvara, ci ceea ce fac unii și alții, recte un Furț-Popescu, din acele opere și opinii.

Unu. Nemții au complexe de vinovăție colectivă pentru că acum 70 de ani au dus cu consecvență bis zum bitteren Ende, pînă la sfîrșitul amar, o ideologie cu care cochetează acum prof. Furț-Popescu.

Doi. Este inevitabil să preluăm complexele națiunii cu care trăim zi de zi. De la nemți complexele de vinovăție colectivă, de la români complexele de inferioritate etc.

Trei. Chiar dacă prof. Furț-Popescu nu cunoaște orientarea sexual-politică a lui Moș Pinocchio (și nici nu ar avea de ce să o cunoască), cu un minim de inteligență empatică ar trebui să-și dea seama că stă de vorbă cu un reprezentant al unei duble minorități etnice, anume aceea a românilor din Germania și a nemților din România.

Patru. În concluzie, prin îngustimea vederilor și carențele simțului de răspundere (de bun-simț nu mai vorbim), dl. prof. Furț-Popescu reușește să reprezinte cu succes exact acea degradare culturală impotriva căreia perorează el însuși.

Aferim. Alte comentarii?

Istericale

Deci s-ar putea să ajung în Japonia, și asta să fie culmea carierei mele. S-ar putea să-mi placă la nebunie, s-ar putea ca japonezii să facă coup de foudre și să-mi dea marea cu sarea ca să rămîn acolo. “Și domnu’ Inginer se mută și el in Japonia, să aerisească blănurile și să scoată Rollsul la plimbare, și trăiră uite’așa, într-o fericire, pînă la adînci bătrîneți.” (popular)

Sau s-ar putea să nu ajung în Japonia. Șeful să nu fie de acord, japonezii să nu-mi dea viza, biletul de avion să-l pierd cu bani cu tot, să mi se duca buhu’ că m-au chemat japonezii și nu m-am dus, că am făcut prostii, și n-o să mă mai invite nimeni, niciodată. Pe urmă o să merg desculț și despletit pe străzi, “o să mă tai în talpă, și-o să fac gangrenă, și’or să-mi taie piciorul, și pe urmă or să mi-l taie și pe celălalt pentru simetrie.” (Liliana, poeta) Și atunci chiar că n-o să mă mai duc niciodată nicăieri.

La consulatul japonez era liniște. Pe displayul imens se dădea un film despre cum să faci caca în Japonia: Îți dai pantalonii jos, te așezi, faci, pe urmă vine o chestie pe dedesubt și te spală. (Și dacă te ridici prea devreme, mi-a explicat unul din frații Marx, chestia aia te spală pe spinare, așa, îmbrăcat cum ești.) Pe urmă au dat un film despre cum să călătorești cu shinkansenul.

Dar ei mă vor. Mă vor, nu-i așa? Cînd le-am spus că mi-am luat belet de avion și că mă întorc într-o sîmbătă, dacă tot e liberă, ei mi-au spus (pentru că iată, există și situații în care japonezii spun clar ce au de spus) că mă roagă să stau pînă în ultima zi a contractului, chiar dacă aia e duminică. Așa că, “pentru numai 200 de euro” (tot popular), am modificat data de întoarcere. Făcînd exerciții de relaxare la degete. În mod special la degetul mijlociu. Mă vor. Da. Mă vor. Grmfp.



PS, priviți înregistrarea: Domnu’ Doctor și cu domnu’ Inginer renunță la Japonia, se lasă de meserie, și se fac background vocals în concertele lui Sting. Yeee, ye.

Ingineriile mele preferate

Am pus pe sidebar o listă cu linkuri la diverse articole din Jurnal, din cele care îmi plac pînă și mie. (Sau numai mie?) Lista nu e definitivă, în definitiv am scris pînă acuma peste 700 de articole. Comentarii?

O scrisoare japoneză. Traducere liberă

Dragă domnule P.,

vă mulțumesc pentru răspuns și poze foarte frumoase. M-am bucurat foarte mult. Ar fi foarte frumos dacă aș putea să vin în acest anotimp la Munchen. Atunci aș vrea să văd și eu purceluși colorați. Sînt foarte drăguți, îmi plac foarte tare.

Azi am trimis hîrtiile oficiale. Sper că hîrtiile pot să ajungă bine la dumneavoastră. Cînd primiți hîrtiile, puteți să ne scrieți adresa dumneavoastră și data sosirii? Cînd răspunsul dumneavoastră ajunge la noi, sîntem gata. Și vă rog să nu uitați asigurarea de pensie. Sper că totul merge bine.

Care trasee v-au plăcut mai mult? Cred că traseul Munchen-Narita-Hiroshima e bun. Dar dacă nu e bun, e bun și dacă zburați cu Lufthansa la Osaka. Îmi pare rău că e atît de complicat. Dacă găsiți planuri bune și dacă vreți să mă întrebați, vă rog să îmi scrieți.

Nu am știut că se poate citi haiku în traducere română. Cînd ajungeți în Japonia, vă rog să încercați să citiți haiku în original. Japonia e altfel decît Europa, sper să nu vă fie foarte neplacut. Pentru mine limba germană este foarte grea. Dar cred că dacă facem greșeli, învățăm. (Îmi pare rău, cred că am făcut foarte multe greșeli în acest e-mail.)

Cu salutări călduroase,
B.Y.

Pinocchio si curvele. O amintire

Gîndindu-mă la colegii de liceu, mi-am adus aminte de o scenă „cu băieții”. Să fi tot fost pe la vreo 17 ani, cînd zise Papagalul către mine: Hai bă Pinocchio să te duc eu la o curvă d’aia buună. Ee, ce zici? Îmi aduc aminte și acum ce panică m-a cuprins și în ce grabă mi-am scotocit prin toate colțurile minții să găsesc o chestie – un pretext, o scuză, ceva, să scap. Răspunse Șarpele în locul meu: Eh, ce-i trebuie lui curvele tale, el stă în Crângași, are el acolo destule.

Și da, îmi aduc aminte foarte bine cum am răsuflat ușurat. Mă întreb dacă Șarpe a știut ce face cînd spune asta. În orice caz, îi sînt încă recunoscător.

Matrimoniale

hei băiete tralala
ce mai face fata ta
fata mea nu mai e fată
ce’ntîmplare ne’ntîmplată
nu mai e ce-a fost odată

Povesteam prin toamnă ce stupoare poate să producă pentru o gazdă turistică ideea că doi bărbați ar putea să doarmă împreună într-un pat matrimonial. Am povestit același lucru la întîlnirea quasianuală cu cei doi Matthiași, Matthias A. și Matthias B., proaspăt mutați într-un apartament nou.

Ach stai să vezi, spuse unul din ei. (Desigur cel mare, responsabilul cu poveștile, cel mic fiind responsabil cu bucătăria.) Am fost în concediu în Madeira și am primit un upgrade: În loc de cameră de hotel, am primit suita matrimonială. Perfect, minunat. Cînd am ajuns acolo și ne-au văzut la recepție, ochii cît cepele. S-au tot bîlbîit vreo cinci minute și ne-au tot spus ca au o problema cu suita, dar n-au vrut să spuna ce s-a întîmplat. Într-un tîrziu, a ieșit la iveală: Suita nu avea decît un pat matrimonial. Aaaa, nici o problemă. Etc., etc.

Nimic nou pînă aici. Cînd au ajuns în acea suită, au descoperit și cauza neînțelegerii. Pe masă îi aștepta un cadou mic și amabil (bombonele frumos împachetate) cu un bilet: Mr & Mrs Matthias.

Trăiască clișeele despre împărțirea rolurilor în cuplurile de bărbați, deși în cazul Matthiașilor nu sînt chiar așa de departe de adevăr. Rolurile se împart și între Moș Pinocchio și domnu’ Inginer, cel de-al doilea fiind întotdeauna gata să spună o poveste “și mai și”. Numai că de data asta Moș Pinocchio i-a luat-o înainte, zicînd: Ach Matthias, închipuie-ți că v-ați mai și căsători și ați mai avea amîndoi și același nume de familie.

Ar-fi-leșinaat-cu-tooții-la-receepție, îngînară în cor Matthias cel mare, Matthias cel mic din bucătărie, domnu’ Inginer și cu Moș Pinocchio la unison.

Timp bucureștean. La Capșa

Dacă ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi, întreabă Vera. Prima dată cînd m-am uitat la ceas (nu știu ce mi-a venit, cred că abia atunci am constatat că Luiza dispăruse engelzește) era 1:30.

Cîndva, nu demult, îmi spunea Gogoscharski că a învățat să mulțumească și să-și ceară iertare. Iar eu am fost, încă o dată, mîndru de el, pentru că asta e un fel de a sări peste umbra lui, învățînd de unul singur ceea ce părinții lui prea puțin l-au învățat.

Peste luxoasa Casă Capșa văd – în bila mea de cristal vrăjită, cum îi place lui Moș Pinocchio să spună – o umbră. Nu grea, ci ușoară; nu foarte neagră, ci avînd acea nuanță aproape imperceptibilă de gri pe care o iau hainele albe după o vreme. Ea trădează o anume vîrstă morală, ca și o anume lehamite a posesorului. Ei bine, s-o spunem pe’a dreaptă, personalul de la Capșa are o anumită mitocănie pe care mai că aș fi numit-o bucureșteană dacă nu aș mai fi văzut și altceva pe acolo. Mitocănia asta nu ține neapărat de București, ci mai degrabă de comerțul socialist bucureștean.

Nu, dragă Vera, nu ne-am zbînțuit pînă’n zori de zi. La ora 2, cineva a intrat în Salonul Albastru, a oprit muzica și a zis: Doamnelor și domnilor, asta a fost. Gata.

Nu vă mulțumim că ați venit, nu vă urăm noapte bună, nu mai veniți și altă dată. Asta a fost tot. Ne-am suit fiecare în mașina lui și am plecat pe la casele noastre.

Tot despre timp

Moș Pinocchio adoră frazele care încep cu „în principiu”. În principiu nu se schimbase nimeni. Dar vai, cît am îmbătrînit în ultimii ani, spuse o fată cucuiată. Nici nu știi cînd a trecut o săptămînă, cîrcoti a doua, acuma’i luni, acuma’i duminică, acuma’i luni, acuma’i duminică... Moș Pinocchio presimți că a treia vrea să spună ceva despre contractarea timpului și, înainte ca discuția să alunece spre teoria relativității vulgarizate, spuse următoarea poveste cu gîndul la Madelin.

A fost odată ca niciodată un magician pe nume Schmendrick. În principiu, Schmendrick era nemaipomenit de talentat, dar cam tont pînă una-alta. Maestrul lui, marele Nikos, îi spuse: În tine sălășluiește o putere mai mare decît tot ce am văzut noi de multă, multă vreme încoace. Dar trebuie s-o găsești singur, eu nu pot să mare lucru: O să fac să nu mai îmbătrînești. Dar ține minte: Vei bate drumurile în lung și’n lat, vor trece secole și tu nu vei îmbătrîni. Dar în ziua în care îți găsești puterea – restul se știe din reclamele la produsele de tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte.

Nu se știe cîtă vreme a trecut. Vreme în care Schmendrick plecă la drum cu Ultima Licornă, o transformă în femeie ca s-o scape de Taurul Stacojiu, o transformă apoi la loc în licornă ca să învingă Taurul și să le elibereze pe celelalte licorne din Mare, și Schmendrick deveni un mare magician, mai mare decît însuși Nikos și decît alți magicieni de legendă. Și abia atunci timpul începu din nou să treacă peste el.

Trei fete cucuiete căzură pe gînduri, zîmbind îndepărtat.

Articolul 700: Comingout și trei fete cucuiete

Postingul de față, continuînd relatarea lui Kiddo, este articolul no. 700 din Jurnalul domnului Inginer și tratează (în mod neserios) filosofia timpului. Personajele: Trei fete cucuiete. O directoare de intreprindere, o doamnă bogată, și o cardioloagă renumită. Desigur, Moș Pinocchio e nelipsit.

Prima fată cucuiată fu In-A-Gadda-Da-Vida. I-am spus: Ce faci nevastă, nu te-am mai văzut de’un car de ani. M-a privit uimit-admirativ: (Uite că-și mai aduce aminte.) Ce să fac, bărbate, uite, am venit și io la’ntîlnire. Țoc, țoc.

Pozele de nuntă, ușor decolorate, le-a adus Luiza. Era lîngă noi acum, ca și în pozele din Cișmigiu, cu buchetul împrumutat de la o trecătoare amuzată. Era lîngă noi, adică lîngă mine. Ca întotdeauna, îmi atingea ușor antebrațul ca să mă facă atent la părțile mai importante ale povestirii: Acum, despre importanța unei căsătorii bune. Cu un colonel, de exemplu. I-am spus: Și eu m-am căsătorit bine – cu un bărbat. M-a privit uimită, ușor neîncrezătoare. Apoi zîmbi: Tu ai fost întotdeauna un om deosebit. Un original.

Pomponelul se apropie de noi. Uite, i-am spus, Luiza nu mă crede că m-am căsătorit cu un bărbat. Pompon mă îmbrățișă demonstrativ și mă luă la dans.

Era ca atunci. Pînă mai ieri fuseserăm împreună la școală, acum ieșiserăm împreună la o bere. Continuam în mod firesc discuțiile întrerupte de intrarea vreunui profesor la clasă în același “mai ieri”. Doar Luizei parcă îi tremura un pic bărbia cînd vorbea, și unele silabe părea să le articuleze mai greu. O nu, asta nu, m-am gîndit. Mai tîrziu, să fi fost miezul nopții, Luiza a dispărut pe neobservate (mda, englezește, avea să comenteze cineva) și ceva m-a făcut să mă întreb dacă o voi mai revedea.